De ce pâinea era un lux în satele de munte acum 100 de ani. Ingredientul ciudat folosit pentru dospirea aluatului

La început de secol XIX, sătenii din nordul Moldovei care locuiau în zona de munte aveau un cult pentru pâine, un aliment mult mai rar folosit decât de cei care locuiau la şes.

Un articol din anul 1899, publicat în „Şezătoarea” (Revistă pentru literatură şi tradiţiuni populare) prezintă, sub semnătura învăţătorului  Mihai Lupescu, din Broşteni, credinţele despre pâine pe care le aveau locuitorii satelor din zona de munte a Moldovei. 

Folcloristul menţionează din start că, spre deosebire de locuitorii din zona de şes, în zona de munte pâinea nu era un produs accesibil populaţiei: 

„Pînea, pita, pkita, pcita, pitan, pkitan, kitan pri pcitanul, mai niciodată nu se face în casa ţăranului de la munte. Cei de la şes, rar de tot, o fac şi prin casele lor. Ea se cumpără din tîrg, de la crîşmă şi de la dugheană“

Cultul pâinii în satele de munte

Mai jos, vă prezentăm câteva din credinţele pe care oamenii care locuiau în satele din zona de munte le aveau în acea perioadă despre pâine, aşa cum erau prezentate în articolul semnat de M. Lupescu:

- Ţăranul mînîncă pîinea numai la ocazii: la praznice, la panahizi, la morţi, la cumătrii, ş.a. Sunt oameni la munte care cu anii nu văd pînea şi pot afirma cu siguranţă că sunt şi de-aceia care nu-i cunosc gustul.

- Pentru pîne, ţăranul are un fel de cult: din pîne se face şi grijanie (împărtăşania) şi nafura; cu pîne se conduce mortul la groapă; în pomene; 

- din făină de grîu se fac şi parastasele după ce morţi; 

- cu pîne şi sare se iesă înaintea împăraţilor; 

- cu pîne se zvîrle peste nuntaşi şi mire cînd vine de la cununie; 

- cu pîne şi miez de nucă de hrăneşte spirituşul cu care babele fac farmece şi poartă pe ibovnici călări pe prăjină; 

- cu pîne şi miez de nucă hrăneau căpcînii pe oameni de-i îngrălau şi-i mîncau fripţi; 

- pîne se pune ursitoarelor ca să ursască, să menească, viaţa copilului să fie fericită; 

- pîne îndulcită cu miere se dă mirilor la cununie. 

- cu pîne se fac mulţime de obiceiuri la nuntă, la moarte şi în viaţa ţăranului.

- Pînea e faţa lui Hristos; cine o batjocoreşte are mare pacat. Dacă mîncînd pîne cad fărmături, strîngele, nu le călca în picioare, că păcătuieşti.

- În rugăciunile lor, sătenii se roagă cu mare evlavie pentru pîne, ca D-zeu s-o reverse cu îmbelşugare în lume. Sculîndu-se de la masă, el mulţămeşte Tatălui ceresc aşa: <mulţumăscu-ţi ţie, Doamne, şi de pîne şi de sare, şi de darul sfinţiei tale>. 

- cînd pînea se face în casa ţăranului, facerea ei e ca a malaiului, cu deosebirea că pentru a creşte, se pune în ea zamă de floare de hamei sălbatic, feartă cu ceapă roşie.

- pînea o face, ori o cumpără ţăranul numai cînd are a face ceva de samă.