Cine au fost arnăuţii, mercenarii balcanici din oştile fanarioţilor din Ţările Române FOTO VIDEO
0Cine au fost arnăuţii, mercenarii balcanici din oştile fanarioţilor din Ţările Române, a fost tema unor conferinţe interesante, care au avut loc la Complexul Muzeal Naţional Neamţ.
Publicul prezent la Muzeul de Artă din Piatra Neamţ a avut ocazia de asista la o lecţie de istorie pe tema unui interesant subiect. Conferenţiar universitar dr. Claudiu Ion Neagoe a susţinut o prelegere despre lefegii din armatele Principatelor Române şi a prezentat cartea sa recent reeditată - „Arnăuţii în Ţările Române (secolele XVIII-XIX)“.
Şi expozeul profesorului şi ilustratorului Cătălin Drăghici a fost atractiv, el vorbind despre veşmintele, armele şi echipamentul arnăuţilor domneşti şi boiereşti. Pentru vizitatori au fost amenajate expoziţii cu arme balcanice, iar membrii Asociaţiei „Historia Renascita“ Argeş au fost „pata de culoare“ a manifestării, fiind îmbrăcaţi în costume de epocă ale arnăuților din oștile fanarioților.
Astfel, cele două conferinţe şi prezentarea de carte au scos în evidenţă o categorie de militari şi a unei perioade mai puţin cunoscute din istoria Valahiei şi Moldovei din perioada denumită şi „Secolul fanariot“ (1709 - 1821). De altfel, despre aceşti lefegii prin Moldova, cu prilejul sărbătorilor de iarnă, încă se mai joacă o scenetă, intitulată chiar „Arnăuţii“.
Arnăuţii şi rolul lor în slujba domnilor fanarioţi
În cartea universitarului Claudiu Neagoe se arată că: „În perioada fanariotă, efectivele armatelor moldo-valahe au fost reduse ca număr, ele fiind folosite mai ales pentru apărarea graniţelor, păstrarea liniştii interne şi încasarea dărilor. Iniţiativa reducerii efectivelor româneşti a aparţinut în exclusivitate domnilor fanarioţi, deoarece Înalta Poartă n-a cerut niciodată astfel de măsuri“.
În vreme de război, sultanii au cerut domnilor fanarioţi să sporească numărul militarilor, muntenii şi moldovenii, alături de tătari, formând „trupele auxiliare“ ale otomanilor. În timp de pace, arnăuţii asigurau paza domnilor fanarioţi din cele două provincii româneşti şi nu de puţine ori au fost folosiţi împotriva unor supuşi otomani care se dedau la abuzuri împotriva băştinaşilor.
Arnăuţii se aflau în slujba Curţii Domneşti, alţii în slujba Spătăriei sau Hătmăniei şi Agiei, iar alţii în subordinea ispravnicilor de judeţ sau de ţinut, a căpitanilor şi polcovnicilor. Despre cartea conferenţiarului Claudiu Neagoe, „Arnăuţii în Ţările Române (secolele XVIII-XIX)“, iată ce consemna profesorul universitar dr. Petre Otu: „Bazat pe o bibliografie extinsă, el reuşeşte să ne readucă în memorie meandrele istoriei arnăuţilor, condimentată cu tot ce ţine de evoluţia unei structuri ostăşeşti: fapte de vitejie; devotament până la sacrificiu; trădări; jafuri asupra populaţiei civile; rebeliuni împotriva stăpânirii sau a boierilor în slujba cărora se aflau, poveşti de dragoste etc“.
Profesorul mai arată că arnăuţii au fost un corp de lefegii de origine albaneză, prezenţi în oştile celor două ţări româneşti încă din secolul al XVII-lea, când Mihai Viteazul a îngăduit aşezarea la nord de Dunăre a 15.000 de albanezi. Numărul şi rolul acestora varia în cele două ţări, în funcţie de opţiunile domnitorilor, de resursele pe care le aveau la dispoziţie, de scopurile propuse.
Arc peste timp. „Jocul arnăuţilor“ de Anul Nou
În judeţul Neamţ, una dintre cele mai apreciate datini de Anul Nou este „Jocul arnăuţilor“, formaţii renumite fiind în localităţile din zona Târgu Neamţ, în satul Valea Seacă, comuna Bălţăteşti. Costumaţia este viu colorată, compusă din bluze din lână de culoare roşie, ornate cu mărgele de diferite culori, dispuse sub formă de inimă pe piept şi pe spate.
Fusta este confecţionată din pânză albă, ornată cu motive naţionale de culoare neagră, iar ca brâu se poartă panglici de mătase viu colorate. Iţarii sunt din pânză albă, iar obielele din lână, tot albă. Pe cap se poartă o căciulă de culoare brumărie din piele de miel, fiind ornată cu mărgele, sub forma unui brâu.
Formaţia este compusă din trei gradaţi, un harap şi şase arnăuţi, fiind acompaniată de un toboşar, un acordeonist şi un saxofonist.
Programul scenetei are două momente de teatru focloric: Înţelegerea dintre arnăuţi şi împărat, sau încheierea Păcii (în unele zone), şi Jocul Arnăuţilor. Se evocă o posibilă luptă, posibila moarte a unor combatanţi, dar totul se încheie în mod fericit. Este semnat un armistiţiu, care e „marcat“ prin cântec şi jocuri cu strigături: leşeasca, arnăuţeasca sau trilişeasca.
Aşadar, arnăuţii au intrat în mentalul colectiv ca soldaţi - mercenari sau oameni de pază angajaţi de domni sau de boieri. S-au remarcat ca fiind loiali celor pe care îi slujeau, astfel încât cuvântul „arnăut“ a ajuns să fie sinonim cu slujitor credincios.