Poveştile din spatele celor mai frumoase tradiţii de Crăciun. De la „duhul sărbătorii”, la „spiritul Crăciunului”

Etnografa Angela Paveliuc-Olariu arată că, în urmă cu zeci de ani, în satul tradiţional românesc se simţea existenţa unui duh al sărbătorii. Astăzi este numit „spiritul Crăciunului“.

Angela Paveliuc-Olariu (84 de ani) a adunat, vreme de şase decenii, informaţii inedite despre una dintre cele mai de preţ bogăţii ale României: tradiţia. Etnografa explică semnificaţia profundă pe care o avea „duhul sărbătorii“, astăzi cunoscut, mai comercial, ca „spiritul Crăciunului“. 

„În primul rând, în satul tradiţional românesc se simţea existenţa unui duh al sărbătorii. Persoanele mai tinere îl numesc astăzi «spiritul Crăciunului». Începând de la sărbătoarea de Sfântul Nicolae, în satul românesc exista o anume vibraţie, un semn lăuntric pentru fiecare dintre membrii comunităţii, indiferent de vârstă. Eu, ca etnograf, mergeam şi făceam tot felul de cercetări în diferite zone ale României. De fiecare dată, găseam persoane mai în vârstă care îmi spuneau: «Ştii dumneata că în perioada aceasta a Crăciunului cerurile sunt deschise?». Am aflat de la bătrâni că acest aspect era perceput ca ceva ce face ca toate urările pe care colindătorii le spun la ferestrele caselor să fie auzite de către Dumnezeu şi, totodată, ele să se îndeplinească mai repede”, ne explică etnografa Angela Paveliuc-Olariu.

Potrivit acesteia, pentru locuitorii satului tradiţional de altădată înseamnă o grijă nemaipomenită faţă de suflet. E vorba şi de postul Crăciunului, care era perceput nu numai ca un post al mâncării, ci şi al faptelor.

„De aceea, se spune că oamenii trebuie să aibă grijă de sufletul lor – să fie mai buni, să facă o faptă bună, să fie mai atenţi şi cu ceea ce pun pe masă. Postul faptelor conta foarte mult, iar să ai puterea de a ierta era o condiţie principală. De fiecare dată îmi aminteau bătrânii de asta. Desigur, se adăugau împărtăşania şi spovedania. Aceasta era perioada premergătoare Sărbătorilor de iarnă”. 

Împletirea sacrului cu profanul

În unele părţi, se spune şi că în această perioadă spiritele celor morţi revin pe pământ. „Din acest motiv trebuie să existe pe vatra casei – loc care era considerat ca un fel de altar al locuinţei – o buturugă care să ardă, iar jarul să nu se stingă niciodată. Eu am văzut în cercetările etnografice, undeva în Darabani, judeţul Botoşani, pe vatra casei unui bătrân un butuc destul de mărişor. Şi bătrânul mi-a spus că trebuie să ţină lemnul aprins până după Sfântul Ion, pentru că pe măsură ce ne apropiem de Crăciun, cu atât zilele devin tot mai scurte, nopţile tot mai lungi, iar soarele este mai zgârcit cu apariţia lui pe cer”, adaugă Angela Paveliuc-Olariu, etnograf. 

În final, aceasta subliniază că împodobirea bradului este un obicei foarte nou. Acest obicei a fost „importat“ din Germania în curţile boierilor români, iar de acolo a pătruns şi în casele din satul tradiţional. A fost uşor de preluat, fiind un obicei plăcut sufletului. Acum e găsit în fiecare casă, indiferent de statutul social al locuitorilor.

„Dacă ne referim la brad, putem să vedem în el acel pom al vieţii. Acum este adus în casă, dar înainte era nelipsit din ritualuri ce ţineau de naştere, de căsătorie şi de moarte. Deci, iată, transferul acestui arbore veşnic verde în casa omului sub forma unui pom de Crăciun. La început, darurile erau extrem de modeste, confecţionate manual. Mere învelite în hârtie creponată sau nuci învelite cu ceva strălucitor. Ăsta era bradul de altădată, acum arată altfel”, conchide etnografa Angela Paveliuc-Olariu.