Video VIDEO Ciobăniţa din Ponorici, colţul de Rai ascuns în Munţii Şureanu, în mijlocul sălbăticiei
0Maria Albu trăieşte singură în Ponorici, în mijlocul unui târâm de basm, ascuns în Munţii Şureanu, în vecinătatea peşterilor Cioclovina şi Ponorici, legate printr-o reţea de galerii subterane.
În timpul verii, Maria Albu (62 de ani) „stăpâneşte”, împreună cu vitele şi câinii săi, unul dintre cele mai frumoase locuri din România, cătunul Ponorici din Munţii Şureanu.
Aflat în inima Parcului Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina, ţinutul rupt de civilizaţie este căutat uneori de amatorii de fotografii, de excursioniştii pe munte şi de speologii care vin la Peştera Ponorici, din aceeaşi vale.
Singurătatea din târâmul de poveste
Maria a rămas singura gazdă a drumeţilor care ajung în Ponorici. Are în grijă o cireadă de vaci, iar câteva luni pe an trăieşte într-o locuinţă modestă din valea Ponorului, unde apa, electricitatea şi drumurile pentru maşini nu au ajuns. În afara veniturilor primite de la sătenii din Federi pentru îngrijirea vitelor, femeia supravieţuieşte dintr-un ajutor lunar de 140 de lei. De 10 ani, de când i-a murit soţul, îşi alungă singurătatea înconjurându-se de animalele pe care le păstoreşte, dar şi de sălbăticiunile ce stăpânesc pădurea deasă care ocupă versanţii.
„Nu este zi să nu văd, ieşind din pădure pentru a se adăpa la pârâu, căprioare şi cerbi, frumoşi cum rar mai pot fi văzuţi. Noaptea, se aud însă lupii şi urşii dând târcoale acestor locuri şi mare noroc am cu câinii de lângă mine”, povesteşte Maria.
În timpul iernii, femeia locuieşte în satul Federi, aflat la circa o oră de mers pe jos pe potecile de munte, rar călcate de străini. Priveliştea de basm din jurul său îi aduce linişte, chiar dacă, spune ea, viaţa în aceste ţinuturi sălbatice nu este deloc uşoară.
„Apă avem de la un izvor, iar merinde îmi aduce fratele meu de la Federi. Seara mă încălzesc la foc şi luminez sălaşul cu o lampă. Mai am uneori grija să aflu ce vreme o să fie, mai ales acum, când a ploat continuu şi mi-a fost greu cu animalele”, spune femeia.
Drumul guano-ului
Câteva poteci leagă Ponoriciul de satele Cioclovina şi Federi, două aşezări greu accesibile, însufleţite de doar câteva familii. În trecut, o cale ferată îngustă traversa împrejurimile cătunului, traversând dealurile şi pădurile din vecinătatea Peşterii Cioclovina.
Timp de mai multe decenii, de la începutul secolului XX, din adâncurile peşterilor Cioclovinei localnicii au scos guano-fosfat, „bălegarul” de lilieci amestecat cu sedimente şi rămăşiţe ale nenumăraţilor urşi de peşteră, folosit ca îngrăşământ în agricultură. Tonele de guano erau încărcate în vagoneţi şi cărate apoi cu un funicular, care transporta încărcătura peste munţi, până în gara Pui.
Aici, îngrăşământul era încărcat în vagoane şi adesea lua drumul spre oraşele Imperiului Austro-Ungar, unde era valorificat. Pe vremea comuniştilor, exploatarea de guano a mai funcţionat câţiva ani, însă din 1990 a fost închisă pentru a apăra peştera Cioclovina de doritorii de guano, informează Asociaţia Speologică Speotimiş. Un alt „drum”, accesibil doar iniţiaţilor, leagă Cioclovina de Ponorici. Sunt galeriile subterane ale Peşterii Ponorici – Cioclovina de Apă, cu o lungime totală de aproape opt kilometri. Doar speologii experimentaţi au dreptul de a intra în adâncurile muntelui, în care de-a lungul timpului au fost descoperite mai multe comori, dar şi craniul unui om care a locuit în peşteră în urmă cu circa 30.000 de ani.