Video VIDEO Alun, satul unic în lume cu drum, case şi biserică de marmură. Două maici au rămas în locul de vis unde s-a cioplit marmura pentru Casa Poporului
0Satul Alun a avut o soartă tristă, dar splendoarea sa de altă dată poate fi observată cu uşurinţă. O biserică de marmură şi un drum de marmură strălucesc în satul rămas pustiu.
Drumul de marmură de la intrarea în Alun măsoară peste doi kilometri şi a fost construit de localnici la începutul anilor ’60.
Calea săpată în versantul abrupt, acoperită cu marmură adusă de pe culme, urcă de pe marginea unui râuleţ, ocoleşte apoi vechea carieră şi se pierde printre casele pustii ale aşezării din Ţnutul Pădurenilor.
Cei doi kilometri ai drumului de marmură nu sunt tocmai confortabili pentru şoferi, însă drumul impresonează prin unicitatea sa. Putea fi chiar mai lung cu 10 kilometri, până la Ghelari, povestesc localnicii din Ţinutul Pădurenilor, pentru că marmura exista din belşug. Din cauza pantei prea abrupte şi a faptului că drumul producea uzura mai rapidă a roţilor camioanelor, oamenii au renunţat la continuarea construcţiei.
De aproape două secole oamenii din Ţinutul Pădurenilor au exploatat cariera de marmură a satului Alun. De aici au fost extrase blocuri de piatră folosite la construcţia Casei Poporului şi tot din Alun îşi au originea coloanele de marmură ce împodobesc vila familiei Ceauşescu.
Coloane cu marmură de Alun din casa familiei Ceauşescu de pe bulevardul Primăverii, Bucureşti
Din anii ’30, marmura de Alun a servit la construcţia mai multor biserici din regiunea Hunedoarei, cele mai mari fiind catedrala din Ghelari şi catedrala din Centrul vechi al Hunedoarei. Însă cea mai neobişnuită dintre ele se află în centrul satului şi a fost clădită aproape integral din marmură de la Alun. Biserica – monument a fost ridicată din blocuri de marmură la mijlocul anilor ’30, de preotul Petru Roşu, şi a fost pictată în frescă la începutul anilor ‘60.
Biserica unică în lume
În 1942, la trei ani de la ridicarea aşezământului, preotul Petru Roşu a mers pe Frontul de Est, ca misionar. Rănit în Al Doilea Război Mondial, s-a întors rănit în ţară, însă doi ani mai târziu, a ajuns din nou pe front, iar pentru faptele sale a fost decorat cu ordinul „Coroana României“ şi cu medalia „Pobeda“. La întoarcerea în satul Alun, a slujit la biserica de marmură până în 1958, când a fost arestat ca duşman al regimului comunist. După şase ani în care a fost purtat prin temniţe, Petru Roşu a murit în închisoarea din Aiud. Nici soarta bisericii de marmură, considerată unică în lume, nu a fost una fericită. Monumentul a fost lăsat în paragină, o dată cu depopularea satului. De câţiva ani, locul a fost transformat într-un schit, în care slujesc două călugăriţe. Maicile au în grijă biserica de marmură şi au făcut eforturi uriaşe pentru repararea ei. Au reuşit să obţină fonduri pentru înlocuirea acoperişului vechi şi degradat, însă biserica mai are nevoie de restaurare şi de amenajări interioare. Nu are încă podea, iar mobilierul şi zidurile îi sunt degradate. Cele două călugăriţe au reuşit să înlocuiască şi acoperişul vechii bisercii a satului, o adevărată „bijuterie”, clădită din lemn pe coama unui deal, în urmă cu trei secole.
Soarta tristă a satului de marmură
Sunt peste 50 de case părăsite în Alun. Cele mai multe au fost construite pe fundaţii solide de marmură, din lemn sau din cărămidă şi impresionează prin aspectul lor. Înainte de Al Doilea Război Mondial, satul număra peste 100 de gospodării şi era mândria Ţinutului Pădurenilor. Acum, în afara celor două măicuţe, pe uliţele aşezării rar mai pot fi văzuţi oameni ai locului.
„Satul a rămas pustiu, iar în ultimii ani aici au mai rămas câţiva bătrâni. Eu locuiesc în Hunedoara şi mai vin aici pe timp de vară, pentru a avea grijă de gospodărie, de grădină. Am copilărit în Alun şi tot terenul acesta din jurul satului nici nu îşi vine să crezi cât grâu era aici şi ce recoltă era pe câmp. Oamenii aveau peste 100 de vaci şi mii de oi”, a relatat Aron Popa (76 de ani), singurul localnic care a putut fi găsit acasă, în afara celor două măicuţe. Alunul aparţine comunei Bunila, una dintre cele mai întinse comune ale Hunedoarei, rămasă cu puţin peste 300 de locuitori.
În anii ’60, comuna avea 365 de locuinţe, patru şcoli, trei cămine culturale, două magazine, o bibliotecă, un dispensar cu medic, o unitate poştală şi era electrificată în întregime. În Alun, exista şcoală, un internat de fete şi unul de băieţi. Oamenii munceau în cariera de marmură şi în minele din Ghelari. Cu timpul, tinerii au migrat spre Hunedoara, pentru a munci în combinat şi în construcţii. Au primit apartamente şi, chiar dacă şi-au păstrat casele la ţară, cei mai mulţi nu au mai revenit. Puţine drumuri din Ţinutul Pădurenilor erau accesibile. În ultimii ani, satul – muzeu, dar şi locurile pitoreşti din împrejurimile sale au devenit destinaţii de vacanţă pentru tot mai mulţi străini.
Vă recomandăm să citiţi şi: