Misterul prinţului din Neolitic: scheletul căpeteniei de trib îngropate cu mare fast e descoperirea anului în Hunedoara
0Arheologii hunedoreni şi bănăţeni au descoperit într-o necropolă tumulară, de pe Dealurile Silvaşului scheletul unui „prinţ”, care a trăit în urmă cu circa 5.000 de ani pe aceste meleaguri, alături de rugul funerar al acestuia.
O echipă de arheologi de la Muzeul Banatului din Timişoara şi Muzeul de istorie, Arheologie şi Etnografie Hunedoara a scos la iveală, în urma cercetărilor întreprinse într-un sit arheologic de pe Dealurile Silvaşului, mormântul şi rugul funerar al unei căpetenii de la sfârşitul Neoliticului.
Desoperirea arheologilor hunedoreni şi bănăţeni este importantă, pentru că aceştia au reuşit să reconstituie un ritual de înmormântare practicat în urmă cu 5.000 de ani pe aceste meleaguri. Potrivit acestora, este prima dată când într-un tumul cercetat au descoperit un număr atât de mare de „piese” cu ajutorul cărora pot cunoaşte practicile funerare într-o necropolă din Cultura Coţofeni.
Defunctul, despre care încă nu s-a stabilit dacă era bărbat sau femeie, a fost depus într-o cutie de lemn, însă ritualul care preceda înmormântarea sa este ceea ce i-a fascinat pe arheologi. „Trupul său era expus, pentru a se descărna, iar în acest timp se făcea un rug funerar pe care areu arse ofrandele, înainte de înmormântarea propriu-zisă”, a afirmat Sorin Tincu, directorul Muzeului de istorie, Arheologie şi Etnografie Hunedoara, care a participat la cercetarea arheologică. Necropola din zona Silvaşului a fost cercetată începând cu anul 2006, iar arheologii susţin că situl este de mare importanţă.
Ritualurile funebre ale strămoşilor
Locul va fi conservat, iar rămăşiţele descoperite în necropolă vor face parte, cel mai probabil, dintr-o viitoare expoziţie organizată la Muzeul de istorie, Arheologie şi Etnografie Hunedoara, din curtea Castelului Corvinilor.
Despre obioceiurile şi ritualurile funerare ale strămoşilor noştri a relatat istoricul Ion Horaţiu Crişan, în volumul “Spiritualitatea geto-dacilor”, publicat în 1986. El a redat o povestire impresionantă a lui Herodot, rpe care istoricul elen a relatat-o la peste două milenii faţă de perioada de când datează tumulii din Silvaş,
Anticul înfăţişa despre comportamentul emoţional al tracilor faţă de viaţă şi moarte, asemănător în unele privinţe cu cel al oamenilor din Neolitic.. “Vorbind despre trausi, traci care locuiau în Munţii Rodope, ne spune că: rudele stau în jurul nou-născutului şi plâng nenorocirile ce va trebui să le îndure acesta, o dată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate suferinţele omeneşti. Când moare cineva, trausii îl îngroapă glumind şi bucurându-se. Cu acest prilej ei amintesc nenorocirile de care scapă omul şi arată cât este el de fericit în toate privinţele”, informa autorul Ion Horaţiu Crişan. Cercetătorul reia o altă relatare a lui Herodot, despre înmormântările celor bogaţi. “Expun timp de trei zile cadavrul. Apoi jertfesc tot felul de animale şi după un mare ospăţ, înainte de care îl jelesc pe mort, îl înmormântează pe cel răposat, fie arzându-l, fie îngropându-l. Ei ridică apoi o movilă şi statornicesc felurite întreceri, la care răsplăţile cele mai însemnate se dau luptelor în doi”, arăta istoricul.
Banchetul de la căpătâiul mortului
Alte triburi tracice respectau ritualul prin care la moartea unui bărbat cu mai multe soţii cea mai vrednică dintre ele era înjunghiată şi înmormântată apoi împreună cu el, spre supărarea celorlalte femei rămase în viaţă. În timpul ospeţelor geto-dacilor, Zamolxis “îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile. Ei spun că morţii pleacă la Zamolxis şi că se vor reîntoarce. Dintotdeauna au crezut că astfel de lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce", scria Herodot. Rugurile pe care erau arşi morţii erau colective, iar oasele şi rămăşiţele lor erau înhumate apoi, alături de obiectele personale şi podoabele care au aparţinut defuncţilor. „Banchetul funebru (după relatarea lui Herodot) avea loc înaintea incinerării, iar vasele folosite erau aruncate pe rug, când el ardea sau după ce focul s-a stins”, afirma Ion Horaţiu Crişan. Cerecetătorul menţiona relatările unor istorici antici care afirmau că unele dintre femeile geto-dace se aruncau în rugul pe care ardea cadavrul soţului.
Vă recomandăm şi:
Ritualurile funebre ale geto-dacilor îi impresionau chiar şi pe contemporanii lor. Obişnuiau să petreacă şi să se veselească la înmormântări, iar în rugurile în care erau arse cadavrele bărbaţilor, soţiile acestora se aruncau adeseori. Moartea era primită cu bucurie de daci, susţin istoricii.
Dacii aveau cunoştinţe de astronomie, medicină şi botanică, iar preoţii lor ştiau să folosească plantele vindecătoare, dar şi otrăvurile. Unii istorici afirmau că vracii care au trăit pe teritoriul României în Antichitate erau capabili să realizeze intervenţii chirurgicale dificile, unele chiar pe craniu.
Herodot i-a numit pe daco-geţi „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”; în schimb, poetul latin Ovidius s-a arătat necruţător faţă de băştinaşii de pe malul Mării Negre, în mijlocul cărora fusese exilat. Îi numea sălbatici. O serie de mărturii istorice conturează portretul strămoşilor noştri din Antichitate.