Fugarii din faţa ororilor regimului comunist: călugărul ascuns în butoi şi „bandiţii“ vânaţi de Securitate în munţi
0Locurile izolate din munţi au fost refugii pentru mii de români care au ales să se ascundă sau să reziste regimului comunist. Mărturii rare din acea perioadă arată ce soartă au avut cei consideraţi de Securitate „bandiţi” şi „terorişti”.
Mii de români s-au refugiat în munţi după instaurarea regimului comunist de la mijlocul anilor 1946, alegând să reziste opresiunii sau să se ascundă în faţa unor condamnări le pedepse grele cu închisoarea, pentru vina de a se opune comunismului. Grupurile de partizani sau simpli fugari au fost răspândite de-a lungul şi de-a latul Carpaţilor, din Banat până în Dobrogea, în locuri greu accesibile, în care trupele Securităţii, Jandarmeriei şi Miliţiei aflate pe urmele lor se aflau de cele mai multe ori în dezavantaj. Iată câteva dintre mărturiile despre soluţiile disperate adoptate de români în faţa comunismului.
Duhovnicul care a locuit în butoi
Călugărul Ilarion Argatu (1913 - 1919) a reuşit să stea ascuns timp de 16 ani, după ce autorităţile comuniste au pus, potrivit biografiei sale, o recompensă de 300.000 de lei pentru prinderea sa. Preotul fusese condamnat în lipsă, în 1948, pentru activitîţi duşmănoase şi apoi în 1953, la închisoare pe viaţă, pentru organizare de complot împotriva statului. Potrivit unor mărturii, Ilarion Argatu a reuşit să fugă şi să se ascundă la părinţi, în Valea Glodului şi a trăit întâi într-un butoi, apoi în şurile, podurile caselor, hambarele şi beciurile din satul Boroaia. În 1964, călugărul a fost graţiat şi s-a putut întoarce la mănăstire. Mai mult, a devenit cunoscut pentru activităţile sale de exorcizator.
Nichifor Crainic, pribeag prin raiul Apusenilor
Condamnat în anul 1945 de autorităţile regimului comunist la închisoare pe viaţă, ca duşman al poporului, academicianul Nichifor Crainic a pribegit în următorii ani în satele de munte aproape pustii şi greu accesibile, de la limita judeţelor Hunedoara şi Alba. În prezent, aceleaşi sate sunt aproape părăsite. „După sfatul lui Petru Groza, am stat camuflat prin satele ardeleneşti doi ani şi jumătate, crezând, după cuvântul său, că vine amnistia politică. M-am predat la 24 mai 1947. Am făcut contestaţie şi, în noiembrie 1947, mi s-a anulat pedeapsa şi s-a început rejudecarea. Dar în 19 iunie 1948, înainte de terminarea procesului, am fost depus la Aiud”, relata Nichifor Crainic. Unul dintre locurile în care publicistul a găsit refugiu a fost satul Grosuri, din Munţii Vulcan, aflat la aproape 1.300 de metri altitudine. „Groşurile urcă până la o mie două sute de metri ca să-ţi arate, de sus, una din cele mai virgine frumuseţi din ţara noastră. Crişul aici e abia în vârsta copilăriei şi, ca toate apele de munte, în prăvălire iute, se gâdilă straşnic de pietrele din cale şi râde din mii de vălurele, că umple toată valea strâmtă cu veselia lui gălăgioasă. Din adâncul Grosurilor, de unde izvorăşte Crişul şi până sus, la ultima casă, faci pe jos un ceas şi mai bine. De sus, respiri voios şi priveşti spre fundul de unde te-ai ridicat. Te simţi stăpân pe abisul ameţitor de sub tine”, scria Nichifor Crainic, inspirat de locul ascunzătorii sale.
Autorităţile îi considerau bandiţi şi terorişti
Jandarmeria şi Direcţia de Securitate erau cele mai active instituţii în operaţiunile numite „lichidarea bandelor teroriste şi de tâlhari ordinari, organizată pentru fiecare regiune în parte”. La nevoie, aveau permisiunea să ceară întăriri de la Secretariatul general pentru trupe. Arhivele păstrează planurile prin care autorităţile încercau să îi lichideze pe fugari. „Unele din felurile de manifestare a activităţii subversive sunt actele teroriste prin care indivizi izolaţi s-au constituit în grupuri de refugiaţi în zonele muntoase, ce caută să răspândească groaza în sânul populaţiei şi neîncrederea faţă de stat şi de autorităţi. În lupta hotărâtă ce trebuie să o ducem împotriva actelor teroriste, se impune a ne îndrepta atenţia şi asupra chiaburimii satelor şi a celor stabiliţi în ultimul timp pe teritoriul rural, din rândurile cărora se recrutează complicii, tăinuitorii şi gazdele elementelor teroriste. Ei au tot interesul să dea un ajutor substanţial teroriştilor”, se arăta în Planul de acţiune pentru distrugerea bandelor din munţi, potrivit unui document al Legiunii de Jandarmi Hunedoara, păstrat la Arhive.
Haiducii lui Arnăuţoiu, ascunşi în peşteră
Toma Arnăuţoiu a fost lider al unui grup de rezistenţă anti – comunistă armată, înfiinţat la sfârşitul anilro 1940 la Nucşoara, în judeţul Argeş, cunoscut sub numele de „Haiducii Muscelului”. Grupul era format din aproape 20 de persoane, iar în următorii ani oamenii lui Arnăuţoiu au purtat mai multe lupte directe cu trupele de Securitate, unii dintre ei fiind ucişi. Toma Arnăuţoiu şi membrii grupului au stat ascunşi mai mulţi ani într-o peşteră din satul Poienărei, iar unii dintre localnici i-au sprijinit cu haine şi alimente. Fraţii Toma şi Petru Arnăuţoiu au fost, în cele din urmă, trădaţi de săteni şi capturaţi, iar în 1959 au fost executaţi, împreună cu alţi membrii ai grupuluide rezistenţă anticomunistă.
Mărturiile unor spioni
Note secrete ale spionilor străini din anii 1950 relatau despre modul în care autorităţile procedau faţă de unele grupuri de rezistenţă anticomunistă, retrase în munţi. „Am aflat de la surse demne de încredere că, în primăvara anului 1953, partizanii din zona munţilor Hunedoarei au înconjurat o stână şi au închis 20 de persoane într-o încăpere a unei lăptării dintr-o zonă alpină şi i-au forţat pe oameni să cânte Trăiască regele. Au luat brânză şi făină şi au tăiat porci. A doua zi după plecarea partizanilor, miliţia a fost informată. În următoarele nopţi, mai multe grupuri de militari au rămas detaşate în zonă, iar în timpul zilelor, aceştia au scotocit împrejurimile. Niciun partizan nu a fost prins. Locotenentul care conducea militarii i-a văzut pe aceştia, dar s-a prefăcut că nu îi vede, probabil pentru că a considerat că nu merită să îşi pună viaţa în pericol, prin capturarea unora dintre partizani. Am aflat de la sursa noastră că guvernul angajează mulţi oameni pentru a lupta cu partizanii şi militari sunt găsiţi continuu morţi la poalele munţilor. Din acest motiv militarilor le e teamă să tragă în partizani chiar şi celor care sunt comunişti convinşi”, se arăta într-o notă a unui informator străin, din 1953, care locuia în Hunedoara.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Transilvania pitorească din comunism, văzută de americani: „Ţinutul sălbatic şi singuratic unde sătenii erau îmbrăcaţi ca înaintaşii lor de la începutul secolului”