„Chinezăriile” şi criza îi duc pe cizmarii giurgiuveni la sapă de lemn

Altădată cunoscut pentru numărul mare de cizmari, Giurgiu nu mai găzduieşte astăzi decât 10 persoane care se ocupă cu una dintre cele mai vechi şi respectate meserii din oraş.

Îi găseşti cu palmele pline de bătături şi murdare din cauza prenandezului. Înconjuraţi de zeci de pantofi, martori tăcuţi ai proceselor de lipire sau coasere, cizmarii îşi varsă amarul de cum le tregi pragul atelierului.

„Ne-a distrus încălţămintea asta ieftină pe toţi. Nu mai au oamenii bani dar nici nu ştiu să se mai încalţe cu ceva durabil. Să ştiţi că mai bună este încălţămintea la mâna a doua, adusă de-afară” afirmă Gheorghe Mămăligan, un cizmar de pe strada Gării cu o vechime în „branşă” de aproape cinci decenii.

Din cauza numărului tot mai mic de clienţi, omul spune că merge după „marfă” foarte rar. „Ajung doar de cinci – şase ori pe an la Bucureşti ca să iau flecuri, pingele şi ce mai trebuie. Oricum, îmi rămân destule”. Spune că în meseria sa trebuie să fii corect, atât cu tine cât şi cu omul care îţi calcă pragul atelierului.

„Fiecare încălţăminte are o problemă care se cere rezolvată într-un anume fel. Dacă te respecţi, trebuie să faci cum cere încălţămintea. Dacă le plezneşti şi umbli cu făcături, pierzi” susţine bărbatul.

Mulţi cizmari trăiesc din amintiri
Nea Gheorghe îşi aduce aminte cu nostalgie de perioada în care lucra pentru Cooperativă iar numărul celor care treceau pragul atelierului era uriaş.

„Au fost vremuri în care lucram şi şapte inşi. La primele ore ale dimineţii, cum soseau trenurile de la Bucureşti şi Videle, era aglomeraţie mare aici. Atât de mulţi erau încât consumam câte două seturi de chitanţiere” susţine Gheorghe Mămăligan care după ’90 a devenit privat însă acum de-abia mai reuşeşte să îşi plătească impozitele către stat. A fost o perioadă în care a vrut să îşi ia nişte ucenici însă s-a lăsat păgubaş din cauza cheltuielilor.

Un alt cizmar cunoscut este şi Fane, deşi faţă de restul celorlalţi meseriaşi este ceva mai tânăr. „Sunt cam ultima generaţie de cizmar din Giurgiu. Muncesc de la 20 de ani şi am fost şcolit la Bucureşti şi Brăila” afirmă bărbatul.

Oamenii nu-şi mai ridică încălţămintea de la atelier
Ca şi colegul său, Fane spune că în ultima perioadă numărul celor care trec pragul a scăzut dar şi materialele pentru cizmărie au devenit mai scumpe. „Un material pentru fleic ajunge la 2,5 lei, o bucată de cauciuc costă 70 de lei. După lucrări mai rămân cu un profit de aproximativ 10%, este foarte greu” explică Fane.

Acesta susţine că are de recuperat mii de lei de la clienţi care şi-au lăsat încălţămintea la reparat dar nu s-au mai întors să şi-o ridice. „Am umplut câteva cutii cu pantofi. Am mai pus şi pe foc”.

În ciuda faptului că aproape nu mai poate fi vorba de profit, Gheorghe Mămăligan se încăpăţânează să închidă atelierul. „Şi în cazul în care închid, ce să fac domnule? Să trag cu praştia? Nu regret nicio clipă că m-am apucat de meseria asta”.

De cealaltă parte, mai tânăr cu douăzeci de ani, Fane susţine că va închide fără remuşcări. „Sunt descurcăreţ. Dacă te pricepi la reparaţii, te pricepi la fel şi în alt domeniu”.