“Mai bine ne lasă să murim de tunuri decât să murim de foame”, jalba unor refugiaţi din Vrancea la sfârşitul Primului Război Mondial

Într-o plângere adresată Ministerului de Război, oamenii povesteau cu cuvintele lor viaţa grea pe care o îndurau şi denunţau abuzurile autorităţilor.

Pe vremuri oamenii aveau un alt stil, mult mai blând,  în petiţiile şi reclamaţiile pe care le scriau.

Iată de exemplu, la sfârşitul Primului Război Mondial, cum se exprimau nişte sărmane din Vrancea într-o reclamaţie scrisă de mâna unei femei “mai scuturate”, în sensul că ştia ceva carte. 

Pe deasupra avem şi un scurt tabou al necazurilor din acea vreme, unde oamenii mureau de foame.

Documentul se află la arhivele Naţionale Vrancea.

“Domnule administratule de razboiu, voi săruta mâna ca la un tată al nostru noi nenorocitele femei refugiate, facem plângere la dumneavoastră că am pierdut toate ale mâncării fugind de la locurile noastre din sat în sat, fugind de duşman, de inamic, căzând giulele printre noi ca ploaia şi aşa noi am scăpat din comună cu sufletul şi cu copii în braţe fincă fusese o luptă dicuseara şi atunci am scăpat prin tranşei şi prin beciu, mai târziu tot în aceias noapte.  Pe ziua de 7 august a vinit şăful de jandarmi şi nea sculat din somn şi nea zis sculaţi şi fugiţi şi noi unde să fugim şi el a spus unde vă îndreaptă Dumnezeu de scăpaţi cu sufletul, înjurândune de Dumnezeu izbindu ne cu ciomagul ca pe nişte câini şi era un ţipet pe toată lumea şi copii înspăimântaţi şi ţipând că nu şi găsi mumele lor şi mamele pe ei fincă era noapte şi aşa noi nenorocitele femei a trebuit să ne luăm copii în braţe şi pe alţii de mână şi a trebuit să plecăm fincă şefii ne izbea cu ciomagul şi spunândune să fugim ca se încep luptele şi aşa a trebuit să fugim cu nădejdea în Dumnezeu şi am lăsat tot bagaju şi dea mâncării şi ne a spus domnu şef ca să ne întoarcem a doua zi şi să ne luăm bagaju şi noi n am avut căruţi să ne întoarcem înapoi precum ne a zis şi a trecut mai multe zile până  am găsit căruţe la coloană de armată din Călimăneşti şi când ne am dus cu căruţele la Diocheti mai încărca dacă ai ci, că ne dijmuiseră alţii fiincă lumea noastră aşa păcătoasă fură unul de la altul, am pierdut păpuşoi fasole grâu bulendre tot şi astăzi am rămas muritori de foame şi goi şi cât am apucat de puţin şi am mai fost puşi şi în porţii şi acu ne am găsit şterşi din porţii fincă şi a făcut primările de Buciumeni rău de noi de ne a şters din porţie pe noi refugiaţii şi a pus pe sătenii lui proprietari care ei au fost pe locu lor şi a muncit nu ca noi pe drumuri să pierdem şi câte ne a mai rămas ca nişte câini fără stăpâni fincă primarii noştri nu ţin socoteală de sătenii lor ca să ne cerceteze dacă avem ce mânca ori Dumnezeu ştie nu au ei grijă să le rămâie pentru populaţia lor ca să ne aducă păpuşoi şi tot ce ne trebuie ca să cumpărăm, dacă nu găsim vă rugăm bunătatea dumneavastră să se rechiziţioneze de pe unde sunt şi pentru noi refugiaţii cu un ban mai potrivit că murim de foame, că am primit până acum câte un peşte pe săptămâna de fiecare suflet şi pentru acela avem mustrare de câte ori luăm şi alegem peştele cel mai bun şi îl dă la prietenii lor .

Aceasta jalbă care o facem la dumneavoastră vă rugăm foarte mult să primească aceasta rugăminte şi plângere a noastră fincă noi nenorociţii refugiaţi am suferit gloanţele ca şi soldatul mobilizat, mai rău fincă de soldat a avut grijă statul şi de mâncare şi de haine dar de noi na avut nici o grijă până acum, mai bine ne lasă să murim de tunuri decât să murim de foame. Aceasta plângere este făcută de Elena Dimofte, Tinca Macarie cu orfanii, Elena Cojocaru cu orfanii etc“.