Cum a fost redusă aproape la zero populaţia evreiască din România în anii Holocaustului şi după război
0La începutul anului 1940, în România erau peste 800.000 de evrei, iar cei care au supravieţuit catastrofei provocate de nazişti erau decişi să-şi înceapă o nouă viaţă, „în spiritul regenerării poporului evreu”.
Conform conducătorului spiritual al evreilor din România acelei perioade, Alexandru Şafran, populaţia a dorit mult să plece din acele locuri în care a înfruntat multe greutăţi.
"Evreii din România care au supravieţuit după Şoah, termenul ebraic pentru catastrofă, preferat de evrei celui de holocaust, care înseamnă jertfire, şi-au întors privirile şi inima de-acum înainte către Sion. Deşi unii dintre ei doreau să-şi recupereze măcar o parte din bunurile lor confiscate, în principal, idealul lor rămânea Eretz Israel. Lezaţi, răniţi în carnea şi sufletul lor, ei doreau să părăsească cât mai repede cu putinţă locurile unde suferiseră atât. Mulţi au renunţat la dreptele lor revendicări, căci, repede înşelaţi şi dezamăgiţi, au înţeles că nu o vor scoate la capăt", scria Alexandru Şafran în memoriile sale.
Acest fenomen al emigrării masive a populaţiei evreieşti a însemnat, de fapt, reducerea aproape în întregime a locuitorilor evrei din România.
„A redus, în cele din urmă, aproape la zero populaţia evreiască din România, încheind, în fapt, un capitol de istorie a acesteia, a influenţat dinamica socială şi economică a României prin schimbarea radicală a unui anume peisaj, în care evreii fuseseră o componentă nu lipsită de importanţă. De asemenea, a influenţat semnificativ relatiile internaţionale ale României (cu Israelul în primul rând, dar şi cu Occidentul, cu statele arabe sau cu URSS)", spune Liviu Rotman, în lucrarea „Evreii din România în perioada comunistă. 1944 – 1965”.
Palestina şi Statele Unite ale Americii, preferatele evreilor
Profesorul vrâncean Angel Tîlvăr susţine că la începutul anului 1947 trăiau în România 428.312 evrei, dintre care 84,8 % în mediul urban şi numai 16.934 în mediul rural. Dintre aceştia, până în luna iunie a acelui an, erau înscrişi deja pentru emigrarea în Palestina aproximativ 150.000 de evrei, lista fiind una cu tendinţe de creştere.
Emigrarea nu a avut loc doar în Palestina, ci foarte mulţi evrei au plecat în Statele Unite ale Americii sau în ţări de pe continentul american, precum Columbia.
„În anul 1947, numărul total al celor plecaţi este estimat la circa 30.000, după cum urmează: 3.500 în septembrie şi 14.000 în decembrie (ambele transporturi pe cale maritimă), 500 copii în Olanda (de acolo urmând a fi trimişi în Palestina), 2.000 plecări individuale şi 10.000 plecări ilegale. Este cazul şi evreilor din comunităţile vrâncene care au obţinut aprobări pentru emigrarea în Palestina sau în alte state. Astfel, Wolf Sura, domiciliată în Focşani, strada Regina Elisabeta nr. 32, a obţinut aprobarea pentru eliberarea paşaportului în vederea plecării în Palestina unde era chemată de soţul ei. Bardach Gittel, zisă Augusta, repatriată din Cernăuţi, cu domiciliul aprobat în Odobeşti, strada Manea Băiatu nr. 1l , a solicitat (19 iunie 1946) şi a obţinut (6 septembrie 1946) un paşaport pentru stabilire definitivă în Franţa, la o fiică a sa. Tot din Focşani, Gritz Fischel, domiciliat pe strada Lahovary nr. 9, a solicitat (2 octombrie 1946) paşaport pentru Franţa în vederea emigrării împreună cu soţia lui Dora şi fiica Ana, în Columbia. La sfârşitul anului 1947, a fost îngăduită plecarea masivă a circa 15.000 persoane, într-un moment când partidele istorice fuseseră dizolvate şi se pregătea detronarea regelui”, susţine Angel Tîlvăr, în lucrarea Cronica Vrancei.
Pentru evreii rămaşi, prioritar era să-şi revină la normalitate şi să se redreseze economic, lucru care nu s-a întâmplat, pentru că în anul 1948 a intervenit naţionalizarea, care i-a lovit direct.
Prin urmare, crearea statului Israel, pe 14 mai 1948, a însemnat pentru populaţia de religie mozaică o nouă şansă de a începe viaţa de la capăt.
Între 1948 şi 1995, au existat nu mai puţin de opt perioade de emigrări, cea mai consistentă fiind cea din perioada 1948-1950.
„Desfăşurată pe etape, ca un fenomen complex cu implicaţii majore, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, emigrarea evreilor români a oferit României comuniste o şansă unică, deschiderea spre Occident, beneficii cu implicaţii majore, atât pe plan economic, dar şi posibilitatea de a-şi face cunoscute principiile de politică externă. Problema emigrării evreilor români a constituit punctul central al relaţiilor dintre România şi Israel. Relaţiile diplomatice, economice şi culturale s-au desfăşurat în funcţie de cum a fost tratată de către statul român această problemă. Chiar dacă a cunoscut fluctuaţii, în funcţie de contextul politic extern, de anumite conjuncturi interne, emigrarea spre Israel s-a desfăşurat aproape fără întrerupere până la sfârşitul perioadei comuniste şi, bineînţeles, şi după 1989", spune profesorul Angel Tâlvăr.