Regina Maria, îndrăgostită până peste urechi de satul românesc: „Nu e lună care să nu-şi aibă farmecul acolo“
0Un fin observator al ţăranului român, Regina Maria descrie lumea idilică a satului românesc. „Ţeranul român nu e niciodată grăbit. Timpul n-are niciun rost în socoteala lui de viaţă. Desprins cu zări nemărgenite, el nu aşteaptă să ajungă într-o zi la capătul drumului“, scrie regina.
Regina Maria a României a compus în timpul Primului Război Mondial un poem în proză intitulat „Ţara pe care o iubesc“, o carte de vizită a României, de la Cotroceni la Dunăre şi la Marea Neagră.
Regina Maria a descris România, ţara pe care a iubit-o, la îndemnul lui Nicolae Iorga, aşa cum mărturisea: „Simţind cât de desnădăjduit era năcazul poporului meu, întrebaiu pe profesorul Iorga ce pot face pentru sufletele lor în acest ceas se întunerec. «Descrieţi-le locurile pe care le-au pierdut», i-a fost răspunsul. Îndemnată de cuvintele cuiva care credea că aş putea să mişc inimile oamenilor cu condeiul meu, am făcut o a doua serie de schiţe şi le-am făcut la un ceas când toţi râvniau să-şi amintească, să spere“.
Apoi, ea a povestit cât de frumos este tărâmul ai cărui oameni au iubit-o şi au respectat-o ca pe o regină. „Odată eram pentru popor o străină: acuma sunt una dintre ei şi, pentru că vin atât de departe, am fost mai mult în stare să-i văd cu însuşirile lor bune şi cu neajunsurile lor“.
Pentru regină, satul are ceva idilic, aşa cum l-a descris şi George Coşbuc. „Când am văzut întâiu sat românesc, cu colobele-i mărunte ascunse înre pomi, singurele colţuri verzi pe nemărginitele câmpii, abia de puteam crede că familii întregi pot locui în case aşa de mici.
„Coperişurile par prea grele pentru asemenea căsuţe“
Păreau casele pe care le schiţam în copilărie, cu o uşă la mijloc, o ferăstruică de amândouă părţile şi fum mergând undeva în rotocoale din coperişul buhos. Adesea aceste coperişuri par prea grele pentru asemenea căsuţe: par că le zdrobesc, şi uşile date în lături li dau o înfăţişare de parcă ar striga după ajutor.
Seara, femeile stau torcând din furcă pe praguri, pe când turmele vin spre casă tropotind prin praf şi dulăii latră furios, umplând de zarva lor tot văzduhul.
Nicăieri n-am văzut atâţia dulăi ca într-un sat românesc, - grea încerare pentru cine călăreşte pe un cal neastâmpărat. Cât e noaptea de mare, câinii latră îngânându-se. Nu se opresc nicio clipă: e un zgomot nedespărţit de noaptea românească. Totdeauna mi-a plăcut să cutreier satele acestea. Am făcut aşa în orice timp al anului, şi nu e lună care să nu-şi aibă farmecul“.
Case îngropate în pomi
Primăvara, casele românilor „sunt pe jumătate îngropate-n pomi, o Mare spumegând de flori albe, din mijlocul cărora coperişurile rotunde ale colibelor răsar ca nişte nouri mari cenuşii. Galiţe, gâşti şi purceluşi se joacă ici şi colo pe praguri: zambile timpurii şi păpădii galbene cresc în voie prin curţile nemăturate, unde oale de forme ciudate şi luminoase bucăţi de scoarţe rupte zac în pitoreasca neorânduială. Printre toate acestea copiii cu ochi negri se găsesc pe jumătate goi în fericită libertate… (...)“
Iarna pe uliţă: coliba pare să fie împachetată în vată
Iarna, satele sunt acoperite de zăpadă: fiece căsuţă e o albă grămăgioară învăluită: toate colţurile sunt rotunzite, aşa încât coliba pare să fie împachetată în vată.
Nu-şi dă nimeni osteneala să înlăture nămeţii. Zăpada rămâne unde a căzut: săniuţele sar peste ridicăturile ei făcând drumuri tot aşa de învălurate ca o Mare bătută de furtună!
Ţeranul român nu e niciodată grăbit. Timpul n-are niciun rost în socoteala lui de viaţă. Desprins cu zări nemărgenite, el nu aşteaptă să ajungă într-o zi la capătul drumului. (...)
Toamna e vremea potrivită ca să cercetezi aceste case din muncele: toamna, când copacii sunt o înflăcărată strălucire, când anul ce trage să moară aruncă o ultimă sforţare de frumuseţă înainte să-l învingă frigul şi zăpada“.
La capătul răniţilor
În vremurile grele ale Primului Război Mondial, Regina Maria a stat la căpătâiul răniţilor şi le-a purtat de grijă năpăstuiţilor. Această regină pierduse ea însăşi un prunc şi-l lăsase să zacă sub o lespede pe care nu mai fusese timp să se dăltuiască un nume. Mai bine de jumătate din teritoriul ţării sale fusese cotropit de inamic, iar guvernul şi curtea regală trebuiseră să plece într-un greu şi nesigur refugiu în partea neocupată a ţării. Ştia prea bine că o regină nu poate fi luată prizonieră şi că trebuie să lupte şi să le insufle curaj şi celor plecaţi de acasă, şi celor rămaşi sub duşman.
Aşa s-a născut sfâşietorul poem în proză „Ţara pe care o iubesc“, din pasiune, din datorie şi din îndemnul primit de la un mare istoric de a descrie, cu harul pe care nu mulţi suverani îl au, locurile sale dragi: palatul şi mânăstirea Cotroceni, castelul şi pădurile de la Sinaia, ruinele de la Comana, mânăstirile şi culele din Vâlcea, gurile Dunării, ţărmurile Mării Negre şi ruinele aşezărilor antice. Regina era Maria, o prinţesă născută într-o ţară îndepărtată, care a reuşit să redea neînchipuit de bine farmecul ţării sale de adopţie, România, se arată în prefaţa volumului apărut la editura Humanitas.
Pe aceeaşi temă:
FOTO Serenadele marinarilor pentru Carmen Sylva, regina care şi-a făcut Cuib la mare