Moment în timp. 2056 ani scurşi de la naşterea lui Ovidius, poetul Romei rămas pentru vecie la Tomis

Miercuri, 20 martie, se împlinesc 2056 ani de la naşterea poetului latin Ovidius, exilat la Pontul Euxin de împăraţii Romei, pentru o vină care n-a fost dezvăluită niciodată.

Biblioteca Universităţii Ovidius din Constanţa îl omagiază, printr-o expoziţie de carte documentară, pe Publius Ovidius Naso, patronul spiritual al universităţii tomitane.

În fondul documentar al bibliotecii se află mai multe exemplare de carte rară, incunabule şi lucrări vechi dedicate poetului sau reprezentând opera acestuia. În spaţiul generos al bibliotecii universitare sunt expuse aceste piese de mare valoare bibliofilă. Cu acest prilej, grupuri organizate pot vizita fondul documentar al bibliotecii, cu acces în spaţii nevizitabile.

Când a fost exilat, Publius Ovidius Naso era în culmea gloriei, bucurându-se de traiul privilegiat al unui nobil roman care locuia lângă Capitoliu. O intrigă de la curtea imperială îi spulberă însă statutul de favorit al soartei.

Născut într-o familie de nobili din Sulmona, la 20 martie în anul 43 î.HR., Ovidius a renunţat la cariera de magistrat care era pe placul părinţilor şi a început să scrie. Poemele lui de dragoste l-au adus repede în graţiile imperiale.

La 50 ani de viaţă, Ovidius se afla pe culmile gloriei şi soarta părea că-i surâde din plin. Pe plan sentimental îşi găsise împlinirea de când o cunoscuse pe Fabia, cea de-a treia soţie, care l-a făcut să uite amorurile frivole prin care trecuse. Alături de Fabia şi de fiica lor Perilla, Ovidius trăia o viaţă privilegiată în vila sa de lângă Capitoliu.

Poetul era fericit şi pentru că abia terminase „Metamorfozele“, operă pe care o considera apogeul carierei sale. Poemul încununa şirul scrierilor început cu „Iubire“, „Remediul dragostei“, „Ars amandi“, „Heroidele“ şi „Fastele“.

Influenţa, faima şi statutul său nu l-au ajutat însă cu nimic. În anul 8 î.HR, pe când poetul se afla pe insula Elba, împăratul Octavian Augustus semnează edictul de exilare a lui Ovidius. Conducătorul se dovedeşte totuşi de două ori generos: o dată pentru că îi cruţă viaţa şi încă o dată pentru că nu îi confiscă averea.

Deznădăjduit, Ovidius vrea să-şi distrugă opera, dar prietenii şi familia îi salvează manuscrisele. Este îmbarcat pe o corabie şi părăseşte Roma, plecând spre marginea Imperiului Roman, la Pontul Euxin. Nu avea să se mai întoarcă niciodată.