Legenda Mării Negre: povestea tristă de dragoste dintre frumoasa fată de împărat şi viteazul Gheorghe

Insula Popina, spun legendele, nu este decât mormântul unei frumoase fete de împărat, iar lacul Razelm - un sân de mare. Alături, mormântul lui Gheorghe cel viteaz, care s-a luptat cu balaurul şi care, în fuga sa, a dat naştere braţului Dunării.

Una din cele mai frumoase legende ale Mării Negre a fost scrisă de Alexandru Mitru, în „Locuri şi Legende - În ţara legendelor“.

„Se povesteşte că a fost o vreme când Marea Neagră nu era nici atât de sărată, nici atât de furtunoasă. Ea era închisă şi despărţită de celelalte mări printr-un prag. În adâncul ei domnea un împărat bătrân ca însăşi vremea şi poate chiar mai bătrân. Era atât de bătrân că nu mai supravieţuia din neamul lui decât o strănepoată, Heracleea. Şi era atât de frumoasă, că cel care o vedea numai o dată era pe vecie îndrăgostit de ea. Ba se iscaseră şi o mulţime de certuri şi războaie din cauza ei. Dar cel care o cerea cu îndârjire de nevastă pe fată era Tauctis, un balaur cu pielea verde ca smaraldul. El avea trei capete, trei inimi. El era fiul vrăjitoarei Egeea. Balaurul luase în stăpânire cu sila toate celelalte mări ale lumii. Acum voia şi Marea Neagră şi, odată cu ea, pe Heracleea. 
 

- Spuneţi că Heracleea nu vrea să se mărite cu mine? Care sunt adevăratul împărat şi stăpân al mărilor? Întreba el. 

- E îndrăgostică, fiul meu, iar porunca inimii nu poţi s-o înfrângi, îi răspundea tatăl său.

- De cine e îndrăgostită?

- De un pescar pe nume Gheorghe. Este cel mai chipeş şi mai îndrăzneţ flăcău din câţi se află pe toată coasta mării.

- O fi văzut vreodată pescarul pe fată noaptea când aduna scoici?

- O fi văzut-o pe ţărm când ea se strecura să vadă ce este în colibele sărmanilor.

- Îndrăgostită de un pescar? Hahaa!

-Se întâlneşte cu el pe nişte stânci în largul mării.

- Nu este cu putinţă, a tunat el.

- Împăratul din slăbiciune pentru fată îngăduie acest lucru. Dar priveşte-i prin oglinda fermecată pe care o ai.

Atunci, i-a văzut pe cei doi cum se întâlneau şi se priveau lung în ochi. 

- Ţi-am adus flori să ţi le prind la gât şi pe mjloc.

- Mijlocul meu de care tu spui că este ca algele care se unduiesc.

- Da, Heracleea, dar de ce te-ai întristat aşa deodată?

- Mă tem să-ţi spun, dar trebuie. M-a cerut de soţie Tauctis. 

- Eee, te-i încredinţat fătul meu?, a fost întrebat Tauctis. Ce-ai de gând să faci? 

- O să pornesc război împotriva împăratului. Pe Heracleea o voi sili să-mi devină soaţă, iar pe nevrednicul de pescar îl voi răpune în chinuri.

- Uiţi de lucrul cel mai însemnat: că nu poţi vieţui decât în apă. Ar fi un mijloc să sfarâmi pragul care desparte marea străbunicului Heracleei şi să treci dincolo. 

- Aşa am să fac. Să sune trâmbiţele! Toţi şerpii mărilor stăpânite de mine să se adune şi să se pregătească de război.

În vremea asta, pe tărâmul bătrânului împărat toate vietăţile mării s-au strâns. Fata urma să  fie dusă într-o cetate clădită pe uscat într-un loc foarte înalt, unde nu ar fi putut ajunge balaurul. 
 

Seara, înainte de plecare, Heacleea s-a întânit cu iubitul ei pentru a-şi lua rămas bun.
 

Când bătrânul împărat s-a întors de la cetate, pescarul i-a ieşit în cale şi l-a rugat:

- Măria Ta, primeşte-mă în oastea împărătească 

- Te ştiu voinic şi nu mi-ar fi ruşine cu tine, deşi toată nenorocirea de la dragostea pe care o poartă Heracleea ni se trage. Tu însă eşti fiinţă pământeană şi n-ai să poţi lupta în apă. Mai bine du-te, cată-ţi de necazuri, şi noi l-om birui şi singuri pe Tauctis...
 

    A stăruit băiatul, dar degeaba. Bunicul şi-a văzut de cale, că avea zor, îl aşteptau în apă oştile de peşti, de raci şi alte vieţuitoare ale mării, cu suliţe, cu coifuri.
 

    Dacă a văzut flăcăul una ca asta, ce s-a gândit ?

    — Haide, şi m-oi lupta cu fiara şi fără voia împăratului.

    S-a avântat în barcă şi a pornit spre trecătoare, spre miazăziuă, să iasă în calea lui Tauctis. A vâslit el, a tot vâslit şi-n jurul său se întindea apa ca o pustie verde. A tot vâslit, a tot vâslit, şi dintr-o dată a început tot cerul să se înnegureze. 

    - Măi ce-o mai fi şi asta ? şi-a zis el.

Cum a spus vorba asta a şi zărit prin beznă în faţa bărcii o luminiţă vie, jucăuşă, pe urmă alta. Erau doi ochi verzi, veninoşi. Sub ei s-a arătat o gură cu dinţi tăioşi şi o limbă ascuţită ca de şarpe.
 

— Vino cu mine, măi flăcăule, a rostit gura. Să nu te rătăceşti prin întuneric.

— Hei, drăcie, şi-a zis Gheorghe. Nu e lucru curat...

S-a ridicat deodată în barcă cu vâsla prinsă în mână zdravăn. Când a lovit parcă a căzut un trăznet. S-au risipit ochii cei veninoşi, limba, dinţii, şi toată negura...

S-a auzit atunci un hohot. Şi în jurul lui s-a răsfirat deodată o ceaţă albăstrie. Ceaţa s-a închegat sub chipul unei fiinţe uriaşe cu capul între nori, iar trupul până la mijloc în apă. Şi s-a ivit Nahado, duhul mării.

— Ha, ha, ha, ha !... râdea Nahado. Bine ai făcut, pescarule, că ai lovit cu vâsla. Era ce crezi ? Era Egeea, vrăjitoarea, mama lui Tauctis. Căta să-ţi ducă barca pe cale-ntoarsă...
 

Încă râzând, Nahado a mângâiat flăcăul cu mâna lui uriaşă pe frunte şi pe umeri. Cum l-a atins Nahado pe Gheorghe cu mâna, a şi simţit flăcăul că prinde o putere mare. Era vrăjită mâna lui Nahado, duhul pescarilor şi al mării. Vâsla sălta acum în palma flăcăului ca pana, barca zbura ca pescăruşul peste valuri. Deasupra lui alergau norii ca nişte caiere de lână destrămate şi aruncate în vânt.

Munţii de sare

La dreapta şi la stânga acelui prag erau pe vremea aceea doi munţi. Doi munţi de sare. Gheorghe a tras barca la ţărm, în loc adăpostit, a dat în ea cu palma şi a prefăcut-o într-o stâncă. După aceea s-a căţărat pe muntele din dreapta.
 

Privind în vale a văzut şerpii ce rodeau pragul, să-i facă drum de apă lui Tauctis. Şi punând mâna Gheorghe pe vârful muntelui de sare l-a aruncat cu bubuit năpraznic deasupra pragului pe care îl rodeau şerpii. A smuls bucată cu bucată tot muntele de sare şi l-a prăvălit deasupra trecătoarei.
 

Şerpii, care au fost prinşi sub bulgării de sare, au fost striviţi ca o nimica. Şi s-a umplut tot locul de duhoare. Zburau bucăţile de sare, mari cât o colibă pescărească, parcă erau grăunţe de nisip. Şi pragul se înălţa, se înălţa aproape de mărimea celor doi munţi, puşi unul peste altul.
 

Atunci se apropia din asfinţit Tauctis şi cu şerpii săi la luptă. Iar după ei venea Egeea, vrăjitoarea, cu chipul jumătate om şi jumătate fiară, plutind pe ape şi învăţându-l pe Tauctis ce să facă.

Cum a devenit apa mării sărată

Lupta a fost grea. Au pierit mulţi voinici. Balaurul, Tauctis, smulgea la rândul său bulgării din cei doi munţi de sare pe care îi prăvălise Gheorghe peste prag. Şi îi zvârlea plin de mânie în marea noastră. Cât s-au luptat voinicii, a sfărâmat balaurul şi pragul cu ghearele şi dinţii. De atâta sare, câtă aruncase în mare, s-a făcut apa ca o ocnă, de au început să piară vietăţile.
 

Apoi, când a căzut şi pragul, a năvălit cu furie apa din asfinţit. Şi apele care veneau de acolo erau şi ele tot sărate. Se năpusteau. Urla talazul, sau Tauctis, sau mama lui ? Era tot una... Era un huiet şi o vâltoare... Şi apele creşteau pe ţărmuri, înecau sate şi colibe.

A urcat cu ghearele în turnul Heracleei

Tauctis l-a prins pe împărat şi l-a strivit între cele trei gheare ale sale, de l-a făcut zob. I-a zmuls coroana de pe pletele lui albe, punându-şi-o pe frunte sieşi, pe capul său din mijloc. Balaurul şi cu Egeea au intrat în palat şi s-au urcat pe tron, cerând să li se facă închinăciune de către toţi supuşii mării.
 

- Să fie adusă acum Heracleea, a poruncit Tauctis, după ce toţi supuşii mării s-au închinat, să-şi plece fruntea mândră ici pe trepte şi să se roage în genunchi şi cu smerenie să-mi fie roabă şi soţie !... Aţi înţeles ?

- Am înţeles, au răspuns slujitorii care erau în preajmă, tremurând toţi cu mare spaimă dar fata este dusă de împăratul, încă din timp, într-o cetate ferecată, ştiindu-se că tu nu poţi urca pe ţărmuri, că nu poţi vieţui decât în apă...

- Ce-aţi spus ?... Ce-aţi spus? urla Tauctis. Copila a fost dusă în locuri unde nu pot să mă urc eu pe ţărmuri?

Şi după ce un slujitor i-a spus unde se ascundea Heracleea, s-a urcat pe înălţimea unde era cetatea şi doborând străjerii, sfărâmând porţile de aramă, a prins pe Heracleea în gheare.

Şi aşa, cu fata mai mult moartă decât vie, s-a întors fata sub ape. Egeea a înlănţuit-o pe copilă pe patul ei de nuntă. Şi nu că a înlănţuit-o ci a legat-o de asemeni printr-o vrajă, să nu poată ieşi din lanţuri decât cu voia ei, a vrăjitoarei.

Gheorghe, auzid ce I s-a întâmplat fetei, a mers la Nahado:

- Duh înţelept şi duh puternic, nu cunoşti tu vreo taină, să pot lupta sub ape? _ - Cunosc o taină. Şi pot să-ţi dau puterea pentru trei zile să vieţuieşti în apă, ca şi pe uscat. Numai că la sfârşitul acestor trei zile ar trebui să mori. Aşa e vraja.

- Mor bucuros, dacă acesta este preţul. Numai să-i pedepsesc cum se cuvine şi pe balaur şi pe vrăjitoare, şi s-o scap din gheara lor pe Heracleea...

- O vei scăpa, a rostit duhul cu glas adânc.
 

A făcut un semn Nahado bolborosind nişte cuvinte şi Gheorghe a văzut în faţa lui o scară. A coborât-o şi a ajuns deodată sub o boltă, unde un moş bătea pe nicovală cu un baros cât toate zilele de mare.
 

- Bine ai venit, a zis moşneagul. Eu sunt duhul pământului. Te-a trimis frate-meu, Nahado, mi se pare.

Şi până s-apuce Gheorghe să spună o vorbuliţă, moşul ridică un paloş ce tocmai îl bătea în roiuri de scântei şi i-l întinde:

- Na, să loveşti cu sete pe Tauctis ! Numai trei zile ai de luptă...

Voinicul Gheorghe 

Pe urmă bătu o dată cu palma în nicovală şi nicovala se preschimbă într-un cal mândru, alb ca neaua, cu frâu şi cu zăbală de argint, cu aripi zburătoare la picioare.
 

- Haide, voinicule, încalecă pe mine şi să pornim ! grăieşte calul.

Ajunse la palat şi iacă-tă îi ieşi înainte vrăjitoarea.

- Prefă-te într-un şarpe, îl ursi iazma. 
 

Dar vrăjile Egeei nu mai aveau putere. Izbeşte voinicelul cu paloşul şi îi retează capul. Când a ajuns la balaur, Gheorghe l-a străpuns cu paloşul în beregată, o dată, de trei ori... Fuge în sus pe apa Dunării. Dar iată că în cale îi ies pescarii cu pietre grele şi cuţite. Balaurul sare din nou în apă, se târăşte prin tină. Când e aproape să-l ajungă Gheorghe, o coteşte. Aleargă şi coteşte, făcând un braţ nou Dunării spre mare. Şi Gheorghe în urma lui îl tot loveşte cu paloşul. Se aruncă balaurul din nou în mare, încearcă să se urce din nou pe ţărm... Şi-aici îl ajunge iar Gheorghe cu calul şi îl zdrobeşte sub copite.
 

- Aci ai să rămâi înlănţuită, fiară rea şi turbată iar apa, ce ai sărat-o tu însuţi aşa tare, nu va lăsa să ţi se lecuiască rănile la gheare şi grumazuri... Şi aşa vei sta sub chinul veşnic, cât o să fie lumea, marea şi pământul…

Sacrificiul tinerei Heracleea

Pleacă, fugind cu calul în galop către palate... Bate la porţi dar nu-îi răspunde nimeni, nimeni. Mai bate o dată. Iar tăcere. Tăcere grea ca de mormânt.
 

Timp mult nu mai avea. Cele trei zile sorocite de Nahado erau aproape pe trecute. Şi nu avea flăcăul altă dorinţă decât să smulgă lanţurile Heracleei. Putea apoi să piară el în bună pace. Împinge dară poarta cu putere şi deschide şi ce să vezi?
 

Iubita lui, copila pentru care luptase, frumoasa Heracleea, nu mai era decât o piatră. În timp ce el era la luptă, fata îl rugase pe Nahado să îl scape pe Gheorghe.
 

- Ştiu, a spus Nahado, că vrăjile sunt multe... Dar ca să scape Gheorghe, ar trebui să împietrească un trup nevinovat... Şi e destulă jertfă şi durere şi aşa...

- Ba nu, a plâns copila. Jertfa iubirii nu e prea mare niciodată, Nahado. Şi rogu-te împietreşte-mă pe mine, ca să trăiască Gheorghe, iubitul meu.

Duhul s-a făcut umbră, şoptind câteva vorbe, suflând o dată peste trupul legat în lanţuri al copilei. Fata s-a prefăcut în piatră. Tocmai atunci intra şi Gheorghe...

Gheorghe s-a izbit cu capul greu de lespezi, a plâns şi s-a zbătut. Şi s-a rugat de duhul Nahado să-l lase şi pe el în fundul mării pentru totdeauna, să nu se mai despartă de Heracleea.

Duhul suflând însă şi asupra palatului, l-a prefăcut în abur şi Gheorghe s-a văzut pe ţărmuri.

-Nu, duhule, a strigat flăcăul, chiar dacă trebuie să-mi pierd viaţa, rămân sub valuri, lângă Heracleea.

Şi a vrut să se arunce în valuri.

Pat de marmură

-Rămâi aici, i-a spus cu tărie Nahado. Pe draga ta o voi aduce eu la faţa apei...

Şi a mai făcut un semn asupra mării, şi dintr-o dată s-a ivit din ape un pat de marmură trandafirie pe care îşi dormea somnul Heracleea.

- Şi acum, a urmat duhul, mai află că prin jertfa fetei tu îţi vei păstra nu numai viaţa; îţi rămân şi paloşul de foc şi calul sub mâna ta.

Calul, care era alături, a nechezat în acea clipă şi paloşul a tresărit la mijlocul băiatului.

-Mai sunt balauri, mai sunt şerpi, mai sunt copile ce-şi vor pierde viaţa sub gheara lor. Şi tu poţi, Gheorghe, să aduci dreptate în lume. Porneşte!

- Voi porni!

A îmbrăţişat-o Gheorghe pe Heracleea lui cu trup de piatră, i-a sărutat buzele reci şi mute.

-Adio, draga mea, i-a spus încă o dată Gheorghe şi, încălecând pe calul său cu aripi la picioare, a tras de frâu.

Şi a colindat flăcăul toată lumea, a prăpădit balaur cu balaur, din toate mările, pe ţărmuri, prin oraşe. Unde afla că e vreun şarpe mare, sau vreun balaur, cer pândeşte o copilă, sau cere de la oameni jertfă, se repezea ca vântul şi ca gândul şi îl pedepsea în scânteieri de paloş.

Târziu, bătrân, când a simţit că i se-apropie ceasul, Gheorghe s-a întors şi s-a culcat pe ţărmul mării cu paloşul şi calul lângă dânsul, cu ochii către Heracleea. A aruncat o floare în apă, cea mai frumoasă floare pe care o culesese el pentru dânsa şi a închis ochii.

Unii spun că, în acea clipă, chipul frumos al fetei era brăzdat de lacrimi.

De ce apar furtuni 

Dacă vă suiţi însă şi acuma pe dealurile Beştepe, vedeţi în vale lacul Razelm, care era pe-atunci un sân de mare. Şi în apa lui e insula Popina, cum îi spun oamenii. Şi insula nu este decât un pat de marmură trandafirie, pe care îşi doarme şi acuma somnul Heracleea. 
 

Pe ţărmul dimpotrivă doarme Gheorghe şi calul este lângă el. Iar între ei, pe apă, e o floare de piatră. E floarea azvârlită de Gheorghe în ultima clipită. Şi tot de-acolo, de pe Beştepe, se vede bine şi cetatea Heracleea, arsă şi ruinată de Tauctis. Se vede apoi braţul Sfântul Gheorghe, pe unde a fugărit flăcăul pe balaur, lăsând dâră de apă.

În adâncuri, stă Tauctis, balaurul înlănţuit de Gheorghe. Când rănile îl ustură prea tare, arse de sarea prăvălită de el însuşi în apele întinse ale mării, balaurul se zbuciumă şi urlă. Din gâtlej suflă flăcări şi pucioasă, iar scânteile se văd lucind în apă. Atunci marea se clatină şi saltă din adâncuri, rânjind cu colţii ascuţiţi ai stâncilor către corăbii. Vântul, trezit din somn, întinde aripi şi zboară şi el deasupra apei. Oamenii spun că e furtună... Şi uneori corăbiile se sfarmă în clocotul năprasnic“.

Vă mai recomandăm:

Aventurile marelui explorator Jacques-Yves Cousteau în Delta Dunării: a explorat o zonă sălbatică a României şi a transmis povestea ei lumii întregi

Sacalin, peninsula care se roteşte. Misterele limbii de pământ care s-a născut din Marea Neagră şi a apărut în urmă cu un secol şi jumătate

Incursiune pe Insula K din Marea Neagră. Cel mai nou pământ al României

FOTO „Triunghiul Bermudelor“ din Marea Neagră. Cum explică specialiştii misterele din zona Şabla şi Insula Şerpilor

Don Giovanni, piratul de la Sulina. Cum a reuşit fostul marinar să înşele autorităţile şi să rămână cu marfa ilegală şi cu despăgubirea