De unde vine numele stațiunii Mamaia. Legenda mai puțin cunoscută

Staţiunea Mamaia, supranumită „Perla litoralului românesc“, a cunoscut gloria în anii ’70 – ’80, atunci când nisipul era împărţit de turişti români şi străini deopotrivă. Puțini sunt cei care știu legenda care ar dat numele acestei stațiuni.

Prima atestare a localităţii Mamaia este din anul 1779, când francezul Alexandru Launnay, călător prin Dobrogea, scrie despre popasul la „Mammay“. La 1855, o hartă rusească consemnează Mamakioi-ul, cel mai probabil Mamaia-sat de mai târziu. Istoricul Nicolae Iorga lansează ipoteza conform căreia Mamaia este un nume de origine tătărească, după hanul Mamai al Crimeii. În 1878, după revenirea Dobrogei sub administraţie românească, după mai bine de 400 ani de stăpânire otomană, Regele Carol I avea planuri mari cu ţinutul dintre Dunăre şi Marea Neagră. Intuia corect potenţialul regiunii care oferea României deschiderea către lumea largă.

August 1906 este momentul cel mare, când oficialităţile sunt chemate să inaugureze băile de la Mamaia. Convinşi de investiţie, oameni din lumea bună cer să cumpere loturi de teren pentru case de vacanţă. După războiul care a cuprins Europa, Regina Maria dă imboldul refacerii Mamaiei afectate şi îşi comandă aici reşedinţa de vară, în zona staţiei-terminus a căii ferate. „Castelul“ sau „Palatul regal din Mamaia“ sau „Vila regală“ era situată în mijlocul unui parc de 3,5 hectare, fiind ridicată după planurile unui arhitect italian, Mario Stoppa. Dar Balcicul fură inima reginei, care donează castelul din Mamaia nurorii sale, principesa Elena, soţia lui Carol al II-lea. Când ajunge rege, Carol al II-lea devine, însă, locatarul castelului estival.

Mamaia, moldoveanca ce s-a luptat cu turcii

O altă legendă spune că Mamaia a fost o moldoveancă, soția unui viteaz român omorât de turci în luptele ce se dădeau în acele vremuri tulburi pe teritoriul Dobrogei. Luând exemplul soțului ei, femeia din Moldova s-a luptat și ea cu ienicerii și spahiii sultanului, până când a fost prinsă și luată roabă de către pașa din Silistra, împreună cu fiica ei, Constantina. Acest pașă însă, impresionat de vitejia româncei, i-a construit o casă pe malul mării, i-a lăsat bani și multe slugi de neam moldovenesc, pentru a se înțelege cu ei, lăsând-o pe femeie să trăiască acolo în liniște, împreună cu fetița ei, scrie Antena Satelor.

Atât mama, cât și fiica ei, erau renumite pentru frumusețea și cumințenia lor. Fiica era mereu în preajma mamei ei și legenda spune că îi zicea “Mamaia”.

Într-o zi, pe când moldoveanca se afla singură pe malul mării, sosi o barcă plină de soldați turci. Aceștia o răpesc și fug cu ea, pe mare. Temându-se de soarta ei, moldoveanca strigă după fata ei. Aceasta, auzind-o, iese afară din casă și alergând spre barcă, striga: “Mamaia! Mamaia!”. Cu toate că barca era deja în larg, fata ajunge imediat la mal și intră în apă. Speriată că i se îneacă fetița, mama a început să se roage la Dumnezeu cu foc și ca prin minune, în locul apelor învolburate, sub picioarele Constantinei s-a ridicat o punte de nisip care tot creștea. În același timp, mama dispăruse ca prin farmec din barcă…

Observând aceasta, fetița a început să alerge pe puntea de nisip și să țipe și mai tare: “Mamaia! Mamaia!”. Povestea concluzionează că Dumnezeu ascultase rugăciunea mamei și a prefăcut-o pe aceasta în punte de nisip și a așternut-o ca drum între ape, ca să nu se înece fetița ei. De atunci, această fâșie de nisip, pe care se află plaja și stațiunea și în zilele noastre, se numeste MAMAIA.