De unde vine, în realitate, urarea „Să trăieşti cu numele!“. Tragedie ascunsă în spatele acestor cuvinte
0Ziua numelui este un prilej de bucurie pentru sărbătorit care este, de multe ori, felicitat de cunoscuţi cu urarea: „Să trăieşti cu numele!”. Însă, în spatele acestor cuvinte se ascunde o dramă.
După cucerirea Constantinopolului de către turci, în anul 1453, sultanul Mahomed al II-lea a acordat creştinilor de aici o serie de favoruri, printre care posibilitatea de a-şi alege un patriarh ce devine primul ierarh al creştinilor din Imperiul otoman. Ierarhia bisericească primeşte din partea sultanului atribuţii administrative în ceea ce priveşte populaţia creştină.
Giannis Patsonis, în volumul „ Vasul pocăinţei – Viaţa minunată a noului mucenic Agathanghelos”, vorbeşte despre islamizările în masă care s-au petrecut după acest moment, deşi creştinii primiseră câteva privilegii.
„Cu toate acestea, islamizări în masă se înregistrau în cazul în care era ameninţată siguranţa statului (revolte, refuzul plăţii birului etc.), şi atunci constituiau un instrument de pedepsire a vasalilor nesupuşi. Turcii arătau o oarecare toleranţă faţă de religia creştină, din motive economice şi financiare, dar şi pentru că aveau nevoie de supuşi pentru a cultiva pământul, întrucât purtau războaie continue”, scrie Giannis Patsonis.
Autorul spune că, pe lângă islamizarea în masă, în regiunile balcanice (Albania, Bosnia) exista şi luarea cu japca a copiilor. „Iar creştinii se temeau atât de mult de luarea cu japca a copiilor lor, încât de sărbători rugăciunea lor era: Să trăieşti cu numele tău! Adică, să trăieşti cât timp te cheamă Dumitru, Gheorghe, Vasile, iar dacă e să te prindă şi să-ţi schimbe numele în Murat, Osman, Mahmed, mai bine să nu trăieşti. Ortodocşii turcofoni spuneau rugăciunea aceasta astfel: isminlem giasa.”
În aceeaşi carte se arată că în anul 1583, Murat al III-lea a luat la oaste 200.000 de copii creştini, pe care i-a făcut ieniceri.
„Islamizarea unui creştin era sărbătorită de către turci cu mare bucurie: îl plimbau pe un cal împodobit, ca să vadă poporul. Mulţimea îl conducea cu arme şi săbii, trăgând cu puştile şi strigând şi lovind tobele în atmosferă de sărbătoare”, mai scrie Giannis Patsonis.
Biserica Ortodoxă îi consideră mucenici pe cei care şi-au pierdut viaţa pentru că nu s-au lepădat de credinţa creştină.
Pe aceeaşi temă: