Cum arăta Dobrogea după patru secole de stăpânire otomană: sărăcie cruntă şi dezolare. „Existau oareşicare începuturi de drumuri“

În Analele Dobrogei, publicaţie tipărită în anul 1928, când se împlineau 50 de ani de la unirea regiunii cu România, aflăm moştenirea cu care venea „Perla Coroanei“ după stăpânirea Imperiului Otoman.

La instalarea administraţiei româneşti în Dobrogea, locuitorii regiunii dintre Dunăre şi Marea Neagră (români, bulgari, turci, tătari şi nemţi) au primit cu bucurie vestea, timp de patru secole Dobrogea fiind sub stăpânirea Imperiului Otoman.

Istoricii amintesc în Analele Dobrogei despre moştenirea otomană la 1878. Spre exemplu, nu existau decât porţiuni din şoseaua Constanţa-Tulcea şi Tulcea-Isaccea, rudimentar pietruite.

„Singurele poduri de şosea existente în toată provincia erau cel de la coada lacului Babadag, construit încă din 1869 peste balta Toprac-Chiopru, iar la Medgidia gara era unită cu oraşul prin şoseaua prevăzută cu podul «Said-Paşa», construit de guvernator peste balta Carasu. Mai existau oareşicare începuturi de drumuri pe lângă oraşele Măcin, Hârşova şi Medgidia pe lungimi de câţiva km“.

Vechile porturi ale genovezilor erau doar o amintire după 400 de ani de domnie otomană. „Odată cu reanexarea Dobrogei după răsboiul dela 1877-1878 am obţinut 220 km. din ţărmul Mării Negre cu direcţiunea generală de la Nord la Sud. Pe toată această întindere nu se găseşte nici un golf sau port natural, în afară de micul golf format de proeminenţa peninsulei Constanţei, în lungime de circa 1.500 metri, care se ridică de la 9 metri, la extremitate, la 35 de metri la baza ei. La adăpostul acestei mici peninsule a existat portul încă din antichitatea legendară, când s-a format vechiul oraş Tomis, care a ajuns la mare inflorire, datorită de sigur comerţului ce se făcea prin port“.

Însă, în timpul ocupaţiei otomane, portul şi oraşul au decăzut complet, nemairămânând mai nimic din vechile aşezări. Pe Dunăre, treceau numai şlepuri greceşti, caice turceşti, remorchere greceşti şi austriace. Singurul port mai bine înzestrat era Cerna-Voda. Dunărea era nebalizată, iar eşuările şi pirateria erau foarte dese.  

De unde vine expresia „I-a venit de hac“

Din punct de vedere al religiei, în momentul realipirii existau în Dobrogea două arhiepiscopate: unul grecesc, cu reşedinţa la Tulcea, şi altul bulgăresc la Silistra. „Amândouă erau întemeiate prin protecţia turcilor: cel grecesc la anul 1855 şi cel bulgăresc la 1870. Sistemul administrativ al acestor arhiepiscopate nu urmărea atât interesul mângâerii şi tămăduirii sufletelor credincioşilor lor, cât grija disperată pentru perceperea birului anual ce trebuia să-l dea fiecare cap de familie şi care se numea «jitie» sau «hac». Acest bir se putea plăti în numerar şi în natură. În numerar, era cam de o liră. turcească, iar în natură consta în câteva baniţe de grâne“.

La sorocul stabilit pentru încasare, spun cărturarii, arhiepiscopul, însoţit de preoţi şi alai mare, mergea din sat în sat. Ca să nu fie nevoit a merge fără rezultat şi să nu zăbovească, se ducea mai dinainte protopopul şi împreună cu preotul locului făcea catagrafierea, adică stabilea plata pe fiecare cap de familie, urmând apoi să anunţe din vreme venirea arhiepiscopului. Teroarea cu care se încasa acest bir a lăsat până astăzi în graiul poporului zicerea: „I-a venit de hac (n.r. - hac are sensul de simbrie, bir)!“.

După Războiul de Independenţă, nordul Dobrogei, cu mici excepţii, era acoperit cu păduri seculare. „Toate aceste păduri virgine erau proprietatea Impărăţiei turceşti, care, apreciind bogăţia lor în material de lucru şi, în special pentru marină şi artilerie, le cruţa cu o deosebită grijă. După pilda puterilor din apus, în diferite părţi ale Impărăţiei se rezervau masivele forestiere cele mai frumoase, care se supuneau unei foarte severe paze“, conform documentarului.

O astfel de pădure, numită «grădină a Impăratului», era masivul forestier Ciucurova, care era păzită de soldaţi de «nici pasărea nu putea trece». Din aceste păduri se tăia cu preponderenţă stejarul, care se trimitea spre „centrul Impărăţiei“.

Pescăriile în Dobrogea, din Delta Dunării şi din lacurile litorale aparţineau în intregime Imperiului turcesc. Acestea erau supravegheate de un agă şi mai mulţi bulibaşi, care încasau arenzile şi taxele din peşte. La luarea în stăpânire a Dobrogei de Români, pescăriile erau aproape părăsite. Mulţi turci, care se ocupau cu pescuitul, fugiseră. 

Nu se cunoaşte care era producţia pescăriilor din Dobrogea la acea vreme, însă se ştia că veniturile din arendări se ridicau la 400.000 lei aur.

Timp de patru secole, Dobrogea a fost sub stăpânire otomană şi s-a numit Kustenge. Unii spun că data la care Dobrogea a intrat sub dominaţia Înaltei Porţi ar fi anul 1416, alţii merg cu patru ani mai târziu. Alţi istorici spun că Dobrogea a intrat treptat sub stăpânirea otomană. Dobrogea a devenit parte a României după Războiul de Independenţă din anul 1878. 

Numele turcizat al oraşului s-a mai menţinut încă doi ani de la instalarea în 1878 a administraţiei româneşti în Dobrogea. Pe actele pe care le semnau în aceşti primi ani prefectul Remus Opreanu sau primul primar al Constranţei – grecul Antonio Alexandridi – sunt prezente antetele şi ştampilele cu înscrisurile Primăria Comunei Kustenge. După 1880, apare denumirea de Constanţa, aflăm de la arhitectul constănţean Radu Cornescu. Localnicii obişnuiau însă, încă mult timp, să folosească denumirea de Kustenge. 

Prima şedinţă a Consiliului Comunal al Comunei Kustenge s-a ţinut pe data de 12 decembrie 1878, prezidată de primarul Antonio Alexandridi, iar peste două zile, sub preşedenţia prefectului Remus Opreanu s-au adoptat mai multe hotărâri prin care se preconizau buna funcţionare a spitalului comunal, prevenirea şi stingerea incendiilor, curăţenia şi iluminatul stradal precum şi numirea comisiei pentru constituirea bugetului local pentru anul 1879. Primul regulament privind administraţia interioară a Constanţei a fost redactat la Primărie pe 6 mai 1879 şi aprobat de Prefectură, cu unele modificări, pe 8 mai.

Dobrogea modernă avea nevoie de două investiţii mari: Podul peste Dunăre şi Portul Constanţa, în condiţiile în care drumul de la Bucureşti la Constanţa se făcea cu trenul până la Giurgiu sau Brăila, de aici cu vaporul la Cernavodă şi, apoi, cu trenul englezesc la Constanţa, iar portul nu avea capacitate să primească decât câteva vase.