Filosoful născut de Ziua Naţională: „Din când în când, România găseşte o salvare. Vorba lui Fănuş Neagu: «Dumnezeu e căsătorit cu o româncă!»“
0Eseistul şi filosoful clujean Aurel Codoban împlineşte duminică, de Ziua Naţională, 65 de ani. Predă semiotică, hermeneutică şi teorii ale comunicării la două universităţi din Cluj. De ziua sa îşi doreşte ca timpul să nu mai alerge atât de repede.
„Ţin mult la oameni şi mă sfiesc să le iau ceea ce nu le pot da, adică timpul“, spune clujeanul Aurel Codoban, unul dintre românii născuţi de 1 Decembrie, de Ziua Naţională.
Este dascăl la Universitatea Babeş-Bolyai şi Universitatea Dimitrie Cantemir din Cluj-Napoca, unde îi învaţă pe studenţi teorii despre comunicare, rolul semnelor şi simbolurilor în viaţa de zi cu zi (semiotică), dar şi cum să interpreteze textele vechi (hermeneutică).
S-a născut în urmă cu 65 de ani în satul clujean Bucea, din comuna Negreni, unde se ţine, de ani buni, cel mai vechi târg din Transilvania. A cochetat cu fizica nucleară, povesteşte că stăpânea tainele fizicii şi luase premii la olimpiade, dar a ales să facă filosofie pentru că, spune el, filosofia se ocupă cu „meseria de a trăi“.
Acest 1 Decembrie îl sărbătoreşte cu familia după ce ieri a petrecut cu prietenii şi cunoscuţii. Nu ratează o ocazie să-şi tachineze amicii spunându-le că de ziua sa, dată uşor de reţinut, întreaga naţiune sărbătoreşte.
„Mi se pare că timpul este cel mai preţios dar pe care îl avem şi dacă cineva îşi sacrifică o parte din timp ca să fie cu tine atunci asta e cel mai frumos cadou pentru mine“, afirmă acesta.
Crede că atunci când vorbim despre un popor şi trăsăturile sale nu trebuie să judecăm pripit şi nici să privim totul în alb şi negru pentru că „niciodată totul nu este absolut bine, şi nici absolut rău“.
Despre români spune că fac parte dintr-un neam inteligent, capabil de performanţă, dar mămos şi individualist.
Aurel Codoban a vorbit, pentru „Adevărul“, despre cum vede un filosof patriotismul şi de ce este România altfel.
Ce mai înseamnă patrie şi patriotism în mileniul trei?
Aş spune, ca şi poetul, că, într-un fel, această limbă română e patria noastră. Putem zice că suntem legaţi de un teritoriu, dar şi de comunicare, comuniune şi de comunitate, rădăcina este similară.
Pentru mine, patriotismul înseamnă exact asta: devotamentul faţă de ceea ce este comunitatea căreia îi aparţin cultural. Să nu spun spiritual, poate că ar suna prea net acest cuvânt în contextul postmodernismului.
Suntem, într-un fel, setaţi cultural, vorbim o anumită limbă, cuvintele nu sunt goale. Ele au o semantică a lor, conţinuturile lor semnificative care ne ritmează şi ne reglează propria viaţă.
Cea mai mare invenţie a Occidentului este individualismul. E o invenţie care porneşte din filosofia greacă şi găseşte culmea în modernitate. Toată complicaţia pentru noi este tensiunea dintre individ şi comunitatea căreia îi aparţine.
Această tensiune mi se pare importantă şi e limpede că noi trăim, cu toţii, cu nostalgia comunităţii. Aşa cum omul nu poate trăi în afara familiei lui, oricât de mult ar fi supărat pe cei din familie, e legat de ei. Există o legătură. La fel se întâmplă şi cu comunitatea.
Suntem produsul unor comunităţi începând cu familia şi continuând cu întreaga naţiune. Suntem produsul unor comunităţi la diferite niveluri şi nu ne putem desprinde de ele. Se naşte un fel de gol în interiorul sufletului nostru. În acest sens se poate spune că nu poţi lua patria cu tine când pleci undeva, ea rămâne într-un loc.
Ar trebui să o ai şi în suflet, aici e marea problemă. În clipa de faţă spun că s-au erodat simbolurile, s-au erodat pentru că omul nu mai creditează. Asta e produsul Occidentului. El dezvoltă un anumit gen de individualizare, de separare, un anumit gen de cinism şi detaşare.
Nenorocirea e că, în contextul românesc de după 89, au existat suplimentar modele care au împins individualismul foarte departe.
Oamenii de succes din clipa de faţă, pe care naţia îi poate reda ca oameni de succes, marii îmbogăţiţi de Revoluţie, la ei mă refer, sunt foarte departe de a întruchipa modele ale patriotismului pentru că ei sunt oameni care au mers împotriva comunităţii, care au mers pe cont propriu într-o manieră în care nu au respectat, de fapt, regulile comunităţii. Nu s-au îmbogăţit prin muncă sau prin invenţii excepţionale, nu s-au îmbogăţit administrând tot felul de bunuri.
Naţia are azi, în faţă, acest exemplu al reuşitei extraordinare a celor care sunt absolut individualişti.
Românii sunt individualişti. Dar sunt ei prea tradiţionalişti? Sunt ei poporul ales, cum se vehicula în anumite teorii?
După ‘90 au fost tot felul de teorii foarte frumoase şi excesiv de spiritual-religioase care ziceau că sigur românii sunt tribul pierdut al lui Israel. A fost o mişcare foarte impregnată de pretenţii de acest fel. Eu am spus mereu că sunt de acord cu asta, dar cu un singur amendament: suntem lipsiţi de spiritualitate.
Din păcate, sistemul românesc e unul care nu valorizează îndeajuns de mult ceea ce este spiritualitatea. E paradoxal la noi să vedem asta.
Ţin minte marea lozincă a celor de la IMGB (n.r. Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti) pe care am văzut-o cu ochii mei: „Noi muncim, nu gândim!“. E corect, astea sunt consecinţele.
Ceea ce se întâmplă acum e legat de această formulă „noi muncim, nu gândim“. E greu de explicat, poate că istoria dură a României ar explica-o.
Românii, deşi aparent tradiţionalişti, nu apreciază îndeajuns de mult propria lor tradiţie. Şi ca să precizez în ce sens sunt rezervat faţă de spiritualitatea românească: în primul rând, ca expresie practică, la asta s-ar referi. E paradoxal cum românii consideraţi tradiţionalişti nu au o tradiţie, nu se înscriu într-o tradiţie. Nu există un gen de apreciere al celor care au făcut fapte formidabile. Adică e o apreciere, dar e un pic superficială şi nu e asumată.
În contextul ăsta aş vrea mai multă tradiţie. Suntem un popor prea adaptativ: au venit ruşii, mulţi au fost de partea lor, au scris versuri, au venit occidentalii, dintr-o dată toată lumea s-a mutat de partea cealaltă.
Cineva care ar ţine la tradiţiile lui nu ar fi aşa de oscilant.
E ceva ciudat în istoria României, ţara a fost de câteva ori pe marginea prăpastiei. Îmi aduc aminte ce scriau gazetele nemţeşti în Primul Război Mondial, atunci când toată armata română se retrăsese în Moldova. Era un titlu de articol nemţesc care se numea „Cine poate salva România?“. Şi, până la urmă, România a ieşit destul de bine în toată povestea asta.
Fănuş Neagu făcuse, pe vremuri, o glumă un pic cam dură care suna cam aşa, nu ştiu dacă ea poate fi pe placul cititorilor: Dumnezeu e căsătorit cu o româncă!
E o formulă ciudată, dar vezi că din când în când România găseşte o salvare care nu ştii de unde vine.
De ce nu ar putea lucra bine românii ca echipă?
Un amic care lucrează pe nave, la o companie englezească, povestea că britanicii preferă să nu angajeze, pe acelaşi vapor, mai mulţi români pentru că aceştia se reclamă între ei tot timpul. Problema este asta: românii nu lucrează bine în echipă.
Ori spiritul de echipă se leagă de tradiţie. Există un spirit de echipă intergeneraţional, generaţiile succesive au respect unele pentru altele, se acceptă reciproc, ori la noi e un gen de individualism care scoate fiecare generaţie în afara lanţului de generaţii. La noi, fiecare generaţie zice „noi suntem cei mai buni“.
Individualismul se datorează şi faptului că în stilul românesc de educaţie mama are un rol exagerat. În contextul formării copilului avem iubirea maternă şi iubirea paternă. Mama îşi iubeşte copilul pentru că el există. Iubirea paternă este diferită, este iubirea pentru ceea ce copilul poate face.
Din cauza acestui stil de educaţie, în România ar trebui să vorbim de „matriotism“ decât de patriotism pentru că patrie vine de la tată (latinescul pater).
Şi din păcate, asta ne formează pe noi, acest accent feminin al educaţiei noastre care face din noi nişte oameni care pot reuşi.
Ai iubirea maternă? Atunci vei avea succes în viaţă! Numai că vei avea succes într-o manieră individuală, singur. Eşti autocentrat, nu vei acorda celuilalt parte pe care o are, nu vei putea lucra în echipă ca să obţii performanţe. Asta este problema acestui gen de educaţie.
Lucian Boia a publicat anul acesta o carte numită „De ce este România altfel?“. Care credeţi că ar fi răspunsul la această întrebare?
Lucian Boia lucrează puţin prea imediat, prea publicistic, există un parti-pris (n.r. subiectivism, vorbeşte cu părtinire) mediatic în ceea ce face el.
Un răspuns ar fi: suntem altfel ca să fim diferiţi de ceilalţi. E un răspuns care vine de la Claude Lévi-Strauss (n.r. un antropolog francez) care pe cât e de amuzant, pe atât e de real. El se întreba la ce serveşte cultura unui trib care este lângă un alt trib şi de cei unii fac lucrurile într-un fel în vreme ce alţii le fac altfel.
Răspunsul lui a fost: ei fac toate lucrurile astea numai ca să fie diferiţi de ceilalţi. E un fel de a-ţi construi identitatea. În istorie mereu s-a lucrat cu diferenţieri ca să se construiască identităţi: grec, şi nu barbar, bărbat şi nu femeie, omul şi nu animal, creştin şi nu păgân.
Un mesaj de 1 Decembrie ar fi...
Mi-aş dori un pic de reculegere, un moment în care fiecare dintre noi să ne oprim un moment. Mi se pare că totul curge prea repede. Mi-aş dori, cum spunea Blaga, nu să oprim curgerea pentru că este imposibil, ci s-o încetinim, să o privim, să ne putem privi pe noi. Atunci când totul curge cu o asemenea viteză, totul devine imprecis, lipsit de limitări, şters.
Mi-aş dori un moment de seninătate, de pace care să oprească viteza curgerii din viaţa noastră.
Mai puteţi citi:
INTERVIU Academicianul Ioan Aurel Pop: Pentru mulţi români, patriotismul înseamnă azi ironie
De ce nu este România altfel. Adevărurile lui Lucian Boia