FOTO La Aluniş se află cea mai veche biserică rupestră din România unde încă se slujeşte. A fost săpată în stâncă, în locul unde era ascunsă o icoană
0Munţii Buzăului ascund în zona mărginită de localităţile Aluniş, Nucu şi Bozioru aproximativ 30 de locuinţe rupeste. Dintre acestea, cea mai cunoscută este biserica din Aluniş, care funcţionează de peste 700 de ani, fiind una dintre puţinele lăcaşuri săpate în piatră în care încă se mai ţin slujbe. O legendă spune că biserica a fost săpată în stâncă de doi ciobani, îndemnaţi de o forţă divină.
Satul Aluniş se află în comuna Colţi, judeţul Buzău, la aproximativ 150 de kilometri distanţă de Bucureşti. Localitatea este înconjurată de numeroase vestigii rupestre, toate presărate în jurul culmii Ivăneţu, pinten paleogen de circa 1.000 metri înălţime, format din gresie.
Printre acestea se află şi o biserică foarte veche, în care preotul săvârşeşte sfintele slujbe şi în zilele noastre. Face parte din circuitul monumentelor rupestre din România.
Biserica Aluniş a fost săpată într-un masiv stâncos de către doi ciobani, Vlad şi Simion, pe la anii 1274, 1275. Lăcaşul a fost atestat documentar la anul 1351 şi a fost schit de călugari pâna în 1871, când a devenit biserica satului Aluniş. Aceasta a avut şi are hramul "Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul".
Între anii 1840 şi 1850, s-a construit pridvorul de lemn la intrarea în biserică. Acesta se află în exteriorul stâncii şi este perpendicular pe biserica săpată în piatră. Naosul şi altarul sunt săpate în stâncă, cu tavan boltit, despărţite de doi pilaştri. Pe unul scrie cu chirilice "Ma(teio) leat 7056" (1548). Pe peretele nordic al altarului se află altă inscripţie, în paleoslavă, din care se disting doar numele ctitorilor legendari Simion şi Vlad, precum şi al ieromonahului Daniil.
După anul 1871, lăcaşul creştin a devenit biserică parohială, aşa cum este şi în prezent.
Biserica are formă de navă, cu tavan boltit. Absida altarului este mică, prevazută cu Sfânta Masă, Proscomidiar, firide pentru vase cultice, precum şi cu fereastră. Naosul are de asemenea fereastră, pentru iluminarea stranei cântăreţului şi pentru aerisire.
În anul 1870, s-a pus o catapeteasmă din lemn de stejar, cu icoane din tablă de zinc, de către ieromonahul Eftimie Ciolăneanu. Pridvorul-pronaos este împodobit cu picturi, tot pe tablă de zinc.
Biserica face parte dintr-un complex care este format din biserică, două chilii săpate în stâncă şi încă cinci nedatabile, din care trei neterminate, una astupată cu bolovani şi alta pe culme, pentru străjuire.
Documentele istorice care fac referire la această biserică datează din Evul Mediu şi constau în danii, litigii şi acte comerciale. Printre ele se află şi un hrisov al domnitorului Mihnea Turcitul, din 1586-1587, prin care soţia lui, doamna Neaga, înzestrează schitul, făcându-l mănăstire.
Din documente, mai aflăm că între anii 1649 - 1668 are loc o lărgire a bisericii iniţiale şi apar litigii cu moşnenii din Sibiciu. În secolul al XVII-lea sunt consemnate litigii cu moşnenii din Scăeni, care recunosc încălcarea hotarelor şi dau în 1652 "pentru odihna mănăstirii" un zapis că "nu avem treabă" în lacul lui Samar, al Alunişului. În 1699, Tudor cu feciorii vinde 60 stanjeni "ocina bună şi dreapta" la Bozior în Scaeni.
Potrivit legendei, biserica a fost săpată în stâncă de doi ciobani, Vlad şi Simion, care îşi păşteau turmele prin aceste locuri. Se zice că unul dintre păstori a avut un vis în care era îndemnat să sape în piatră, într-un anume loc, deoarece acolo va găsi icoana Sfintei Fecioare Maria.
Ciobanul a făcut întocmai şi a găsit, într-adevăr, icoana. Acest fapt l-a determinat să sape încăperea bisericii, împreună cu celălalt cioban şi cu ajutorul nemijlocit al sătenilor.