FOTOGALERIE Citybreak la Polovragi. Peştera ce ascunde misterele lui Zalmoxis

Dacă nu vreţi să rămâneţi acasă weekend-ul acesta şi aveţi dor de ducă, puteţi trage o fugă la Peştera Polovragi. Pe autostradă şi apoi de la Piteşti spre Râmnicu Vâlcea, între Horezu şi Baia de Fier, faceţi vreo 280 de kilometri, dar merită cu vârf şi îndesat.

Râul Olteţ a săpat de-a lungul timpului în calcarul munţilor Parâng şi Căpăţânii chei şi formaţiuni carstice. Aşa a luat naştere şi peştera Polovragi situată pe malul stâng al Olteţului, la o altitudine de 670 de metri. Până să ajungi la peşteră, cu 500 de metri înainte, este Mănăstirea Polovragi.

Între doi munţi ascunsă sub creste rotunjite şi cocoşate despărţite de micul şi voinicul Olteţ, Peştera Polovragi este una dintre cele mai mari din România, având o lungime de aproape 10 kilometri, din care se pot vizita doar 600 de metri.

Intrarea este pe poarta din aval, ce se află, aşa cum am spus, la 500 de metri de Mănăstirea Polovragi, pe un drum forestier ce urcă lin pe chei. Atenţie unde parcaţi, este posibil să cadă pietre de pe versant. În peşteră se intră din oră oră în oră, împreună cu doamna Felicia, unul dintre cei mai dedicaţi ghizi pe care i-am cunoscut vreodată.

Sufletul pe care-l pune în încercarea de a te face să te îndrăgosteşti, cel puţin la fel de mult ca ea, de grota misterelor dacice, dar şi a misterelor călugărilor refugiaţi, îţi cucereşte iremediabil atenţia şi îţi smulge şi câteva zâmbete. Dacă ar fi să pui pe hârtie toată polologhia pe care o turuie ţopăind micuţa doamnă, nu ar avea niciun sens, însă pasiunea ei te prinde.

Vraci, vraci, polovragi

Prima parte a galeriei are o încărcătură dacică însemnată. Ghidul, doamna Felicia, explică cu un debit verbal greu de urmărit, la începutul incursiunii în peşteră, cum a ajuns omul să trăiască, mai degrabă să se refugieze în peşteră, alături de lilieci. În peşteră, mai trăiesc şi acum trei colonii de lilieci. „Aici, la intrare este o primă colonie, iar liliacul Soni, este cel care stă de strajă. Este prietenul meu”, povesteşte doamna Felicia.

Peştera a fost tot timpul un refugiu al localnicilor, daci, vraci, călugări, fiecare având marcat un loc al său, în funcţie de cât de departe au ajuns în peşteră.

Primul popas este Scaunul lui Zalmoxis, de fapt, un ansamblu de formaţiuni carstice despre care ghidul spune că au chiar efecte terapeutice. „Am avut un cancer cât se poate de malign, dar stând aici în peşteră şi urmând tehnicile vracilor daci în acest mediu deosebit, am reuşit să ajung de la metastază, la prima fază a cancerului”, exemplifică femeia poziţia „Help me” cocoţându-se pe pietrele umede. Zona nu degeaba se chemă „Scaunul lui Zalmoxis”. Legenda spune că însuşi zeul dacilor, Zalmoxis, care de fapt ar fi fost un vraci iscusit, ar fi trăit aici.

Scaunului lui Zalmoxis îi corespunde la suprafaţă, fosta cetate dacică „Cetăţuia”, iar cuptoarelor de ardere a plantei polvraga le corespunde rădăcina uriaşă a plantei dispărute, însă împietrite în tavanul peşterii. „De unde şi numele peşterii, vraci, vraci, polovragi. Polovraga, polovragi”, cântă doamna Felicia şi pleacă mai departe ţopăind ca un un copil.

„Pericol! Dacă mergi mai departe, te halesc!”

Mai departe, pătrunzând înspre inima peşterii, cât se poate în cei 600 de metri practicabili, pe pereţi se pot vedea urmele făcliilor dacice, până când ajungem în zona „Călugărul”. Zona este marcată de un desen făcut de călugării refugiaţi în peşteră, în negru de fum. Desenul este cât se poate de înfricoşător: un schelet uman, până la bazin cu o coasă, reprezentând „Moartea”. Ghidul povesteşte că acest schelet este de fapt un avertisment pe care cei care au pătruns mai departe în peşteră l-au lăsat nou-veniţilor. „Asta înseamnă pericol. Un mesaj care spune că dacă mergi mai departe, te halesc. Nu era neapărat o ameninţare, cât un averisment, de aici începe zona periculoasă”, explică ghidul Felicia.



Urmează apoi o zonă mai largă, despre care spune ghidul că este „sufrageria”. Apoi „băltuţa”, o acumulare de apă, destul de mică, care nu seacă niciodată, în care oamenii aruncă mărunţiş şi lasă icoane în speranţa unei minuni. De aceea se şi numeşte „Izvorul Speranţelor.” O icoană a Maicii Domnului păzeşte izvorul, legenda spunând că acesta a fost descoprit de măicuţe.

Dormitorul şi bucătăria

De aici înainte peştera devine tot mai interesantă. Pereţii se dantelează mai mult, turţuri ascuţiţi coboară ca nişte colţi, în franjuri cu picături de apă în vârf, din tavan. Pe alocuri trebuie să te apleci puţin, însă nu la fel de mult ca în Peştera Muierii unde pe unele porţiuni mergi aproape pe brânci. Peisajul începe să te fure, formele se ondulează tot mai mult, când rotunde, când ascuţite.

După sufragerie, urmează şi dormitorul, după cum spune ghiduşă doamna Felicia. Dormitorul este de fapt o scobitură în rocă, ce are o fereastră, iar pereţii sunt acoperiţi cu negru de fum, semn că cineva s-a încălzit acolo.

Mai departe, o altă scobitură în rocă, în forma unui cuptor cu horn, era bucătăria. Apoi ne apropiem de capătul traseului turistic. Dintr-o dată se îngustează galeria şi se împarte în alte trei galerii. „De aici merg doar speologii cu echipamnete speciale. Nu sunt alte vietăţi în afară de lilieci, dar fruându-te peisajul te poţi rătăci”, avertizează ghidul.

CÂTEVA PONTURI

- În drum spre Polovragi vă puteţi opri şi la Costeşti, la Muzeul Trovanţilor. Nu vă aşteptaţi la o clădire sau ceva de genul acesta, uitaţi-vă după nişte pietre care „cresc” din pământ.
- La peşteră, aveţi grijă unde parcaţi, pot cădea pietre de pe versant.
- Orientaţi-vă în aşa fel încât să ajungeţi aproape de fix. În peşteră se intră la fix.
- Luaţi-vă o haină mai groasă la voi, în peşteră sunt 9 grade Celsius.