1.000 de bucureşteni au luat lumină de la Biserica ctitorită de Mareşalul Antonescu, Sfinţii Constantin şi Elena, din Piaţa Muncii

În ciuda unui sentiment aparent laic, străzile Capitalei s-au umplut încă o dată de mii de oameni cu lumânări aprinse. Învierea Mântuitorului Iisus Hristos a adus ca în fiecare alt an lumină pentru credincioşi. Circa 1.000 de oameni au răspuns tunat la afirmaţia soborului de preoţi: „Adevărat a înviat!” în cadrul slujbei de sâmbătă noaptea de la biserica pe ale cărei temelii stă pus un hrisov semnat de „Mareşal al României Ion Antonescu”.

Arşiţa mai degrabă văratică a fost brusc întreruptă sâmbătă după-amiază când norii negri au pus stăpânire pe cer, iar temperaturile au scăzut rapid, o ploaie scurtă, dar puternică răcorind tot oraşul. Vacanţa unită de 1 mai şi Paşte a făcut ca Bucureştiul să arate mai mult ca un popas decât ca o metropolă, puţinii oameni rămaşi în oraş semănând mai degrabă cu nişte sihaştri, decât cu obişnuiţii „isterici de Capitală”. 

Aşa se face că mulţimile concentrate din jurul bisericilor de sâmbătă noapte au părut o dată în plus o surpriză colorată pentru acei bucureşteni care totuşi au rămas în oraş.

„Adică să vin să ascult eu pe popii ăştia în loc să stau acasă?”, se întreba unul dintre oamenii impacientaţi din faţa bisericii unde credincioşii aşteptau să ia lumină.

În faţa bisericii Sfintii Părinţi Constantin şi Elena, aşezată chiar lângă unul dintre nodurile importante din Capitală - la intersecţia Şoselei Mihai Bravu cu Bulevardul Basarabia – a fost amenajat un podium unde cei patru preoţi care slujesc la această biserică au ţinut slujba de Înviere de Sâmbătă noaptea. Înconjuraţi de tineri cărora le sunt dascăli, de copii cărora le sunt părinţi, de apropiaţi, de oamenii din parohie şi de toţi credincioşii, cei patru părinţi au impus prin răbdare şi sobrietate un respect greu de explicat, ori de descifrat.

Totuşi, respectul cuvenit până la urmă unei astfel de situaţii a lipsit în primă fază, cât părinţii erau încă în biserică, la câteva minute înainte de ora 12 noaptea. Nelipsite, ca în multe dintre situaţiile solemne din cadrul festivităţlor creştine româneşti, au fost şi dialogurile spumoase.      

„Păi şi acasă ce faci măh, măcar aici faci ceva!”, i-a răspuns zeflematic şi cu vocea răguşită de ţigări tari şi cafea neagră, colegul „de Înviere”. „Acasă stăteam comod în fotoliu, nu mă dureau nici colona şi nici picioarele”, i-a răspuns în acelaşi ton vecinul.

Câteva lumânări (stinse încă) mai spre stângă, un alt dialog.

„Uite şi tu, îşi fac poze ca să le pună pe Facebook! <<Am fost la Înviere>>, parcă-i auzi. Am nevoie de dovezi? Uite-l şi p-ăla, cica aduce lumina dom`le în ţară. E carneală, mă laşi cu poponarii tăi”, îi explică un bărbat de vreo 30 de ani prietenei sale în timp ce făcea un soi de joc de glezne. Picioarele şi le mişca nervos, de parcă era la încălzire, la fotbal poate, gâtul şi-l sucea mereu. Avea o pereche de pantaloni sport, foarte largi, un tricou galben şi sandale „cu deget”.

Prietena lui, roşie în obraji ca reacţie la privirile reci trimise de oamenii din jurul lor, a preferat să nu-i răspundă.

Un pic mai spre stradă, o altă enoriaşă se întreba gălăgios de ce trebuie să iasă din biserică întâi credincioşii şi abia apoi preoţii: „Să iasă o dată, să ne dea lumină, să mergem acasă!”.

Prezenţi în faţa bisericii impunătoare erau şi cuplurile aranjate de club. Aflaţi în trecere, doi iubiţi îmbrăcaţi elegent îşi trimiteau câte un pupic prin priviri parşive şi se întrebau cât oare mai durează.

Momentul culminant, cum era de aşteptat, a fost atunci când preoţii au ieşit cu lumânările aprinse şi au fost, cu voie sau fără voie, asaltaţi de credincioşii înnebuniţi să prindă lumină: „trebuie să iei de la preot mamă, că aşa e bine”, explică o bătrânică.

Metamorfoza

Într-o atmosferă relativ haotică, vocea fermă de cor bărbătesc al soborului de preoţi a transformat în câteva clipe întreaga piaţă inundată de lumânări şi oameni, de voci şi zumzet, într-o energie de sărbătoare. Greu de explicat unde îşi găsesc izvorul de concentrare atunci când urechile le sunt mângăiate de corul slujbei şi mai greu de apreciat cum, oricât de distraşi ori distraţi par ei câteodată, în momentele importante creştinii români găsesc echilibrul şi înţelepciunea aproape instinctual.

Aşa s-a metamorfozat în secunde piaţa din faţa bisericii.

De părcă amuţiţi, enoriaşii s-au trezit, şi-au adus aminte poate de ce au venit şi cu avânt au început toţi să-şi facă cruce. Când preotul striga „Hristos a înviat!”, asemenea unui batalion roman ori unei formaţiuni de luptă, la unison, cu vocile încălzite, oamenii, fără pic de emoţie, reţinere ori timiditate, aproape că urlau: „Adevărat a înviat!”.

Greu de ignorat, lângă preoţii înalţi stătea o fetiţă brunetă de numai 3 anişori (probabil) care îşi întindea neobosit braţul către tatăl ei, unul dintre preoţi, să mai ia o dată lumină.

Adevărat a înviat!