Cea mai mare revoltă studenţească antisemită din România. De ce nu-i doreau românii pe evrei la cursuri

Antisemitismul şi ultranaţionalismul deveniseră o realitate a mediilor universitare româneşti, în perioada interbelică. Discursuri anti evreieşti, în special, aveau şi profesorii, dar şi elevii. Totul a culminat cu o puternică revoltă studenţească cu tente antisemite, dezbătută atent de presa vremii.

După 1919 şi realizarea României Mari, naţionalismul românesc căpăta conotaţii extremiste. Numărul mare de minorităţi care au ajuns să facă parte din noul stat, dar şi legile antisemite de la nivel european, impuse şi României au aprins patimi adânci în aproape toate mediile sociale. Dar mai ales în mediul studenţesc acolo unde românii se simţeau concuraţi de tinerii evrei, de multe ori cu posibilităţi financiare mai bune. În mediile universitare şi sub imboldul unor profesori ultra-naţionaliştii, antisemitismul a înflorit mai ales în anii 20. Tot atunci au crescut şi rădăcinile Mişcării Legionare având în prim plan pe Corneliu Zelea Codreanu, un fost student la Drept care era cunoscut în rândurile tinerilor pentru discursurile sale anti-semite şi anti-comuniste. Mişcările antisemite ale studenţilor români s-au concretizat în vandalizări, atacuri de toate tipurile împotriva studenţilor şi profesorilor evrei. Totuşi, apogeul mişcărilor antisemite studenţeşti a fost reprezentat de revolta studenţilor din 1922.

Antisemitismul românesc şi România Mare

Germenii antisemitismului au fost sădiţi încă din Evul Mediu în toată Europa. Comunităţile evreieşti de pe bătrânul continent nu aveau voie să deţină pământ în proprietate şi nu beneficiau de alte drepturi. S-au orientat către negustorie, cămătărie, sectorul financiar-bancar sau medicină şi tot felul de meşteşuguri. În Europa Medievală evreii erau priviţi cu neîncredere şi uneori ură, de către populaţia autohtonă, în special de păturile sărace. Şi asta în condiţiile în care mulţi ajungeau datori la creditorii evrei sau efectiv nu priveau cu ochi buni averile strânse în special de bancherii şi negustorii evrei. Din punct de vedere mistico-religios, evreii erau priviţi ca cei care au contribuit la răstignirea lui Hristos, iar ori de câte ori apărea un cataclism, evreii erau în pericol şi acuzaţi. În Europa Medievală au avut loc multe pogromuri, cu scopul principal de a-i deposeda pe evrei de averi.  În Principatele Române exista un folcor plin de preconcepţii legate de comunităţile evreieşti, dar, cu toate acestea, erau acceptaţi în comunitate. Spre deosebire de restul Europei, în Principatele Române atacurile antisemite au fost rare şi de mică amploare. 

Antisemitismul românesc a explodat începând cu secolul naţiunilor. În veacul al XIX-lea, odată cu escaladarea naţionalismului românesc, firesc în epocă, evreii au început să fie percepuţi ca o comunitate neavenită care face concurenţă românilor, mai ales în sfera negoţului. Mai mult decât atât, evreii erau proprietari de cârciumi, mori şi arendau pământurile boierilor plecaţi la oraş. Principiile economice ale arendaşilor evrei, acelea de a scoate profit de pe moşii, a stârnit un puternic curent antisemit în rândul ţărănimii româneşti, materializată în răscoala de la 1907. De altfel, evreii nu au putut beneficia de statutul de cetăţean român până după primul război mondial. Impunerea prin tratatul de la Saint Germain en Laye, acordarea cetăţeniei evreilor stabiliţi pe teritoriul ţării, a stârnit şi mai mult sentimentele antisemite.  

Mai mult decât atât, după unirea cu Basarabia, Transilvania şi Bucovina numărul evreilor a crescut considerabil, de la 300.000 la 800.000.  „Euforia reuşitei, alături de teama de a pierde totul, a dat treptat naştere unui naţionalism persistent, în stare să se hrănească din el însuşi la nesfârşit [..]. În definitiv, în România exista un antisemitism social foarte extins, în maniera acelui din celelalte ţări ale Europei Orientale“, preciza Francisco Veiga în ”Istoria Gărzii de Fier 1919-1941”. Realităţile naţionale plus aceste constrângeri externe au exacerbat naţionalismul românesc. 

Universităţile româneşti un mediu antisemit

Antisemitismul a escaladat mai ales la nivelul intelectualităţii româneşti. Profesorul A.C. Cuza a fost poate cel mai elocvent exemplu. În scurt timp, acesta s-a propagat în mediul universitar şi sub influenţa unor profesori ultra-naţionalişti. Tot mai mulţi studenţi au dezvoltat sentimente antievreieşti. Numărul studenţilor evrei era în creştere în universităţile româneşti, iar aceştia erau priviţi de unii studenţi români drept o concurenţă neavenită. Studenţii români se plângeau că evreii le ocupă locurile şi dat fiind starea lor materială ar fi avut mai multe şanse să obţină rezulate bune. „Majoritatea proveneau din familii înstărite şi erau, în acelaşi timp, fiii unor profesionişti din clasa de mijloc şi, de aceea, dispuneau de o pregătire prealabilă care le asigura un bun randament în sălile de cursuri. Prezenţa lor în facultăţi ca medicina şi dreptul provoca nemulţumiri”, preciza Francisco Veiga în lucrarea mai sus menţionată.

Cel puţin la Iaşi, reliefa ambasadorul francez în România la 1923, 80% dintre studenţii Universităţii din Iaşi erau evrei. Un procent contestat însă de alţi specialişti, care cred că ar fi fost mult mai mic. Chiar şi aşa, sentimentul de concurenţă era puternic resimţit de românii care se luptau de multe ori să supravieţuiască în centrele universitare, din cauza dificultăţilor materiale. De altfel, din cauza realităţilor sociale şi a sentimentelor antisemite, încă din 1919 în toate unvierstăţile româneşti au avut loc ciocniri violente. 

La Iaşi, totul a început cu atacurile împotriva comuniştilor, iar mai apoi, studenţii au încercat să-i împiedice pe studenţii evrei să mai vină la cursuri. În mediul universitar ieşean s-a remarcat Corneliu Zelea Codreanu, un student la Drept, şcolit militar la Liceul de la Mănăstirea Dealu. Acesta a organizat grupuri naţionaliste îndreptate împotriva comuniştilor şi evreilor participând la numeroase acţiuni. Drept urmare a fost şi exmatriculat. La Cluj, dar şi în alte părţi au apărut publicaţii ultra-naţionaliste cu discursuri anti-semite şi care criticau preponderenţa evreilor la secţiile de Drept şi Medicină. 

Revolta studenţească antisemită

Sentimentele antisemite au explodat în anul 1922, în mediul universitar, totul pornind de la Cluj. Pe 10 decembrie 1922, studenţii români de la Medicină s-au revoltat. Aceştia doreau limitarea numărului de evrei în Universităţile româneşti, în condiţiile în care reuşeau în număr mare fiindcă beneficiau de o bună pregătire şi ca urmare a stării materiale a părinţilor care le puteau oferi cărţi şi profesori buni. De altfel, medicina şi dreptul erau preferate de studenţii evrei. Revolta a fost violentă. Studenţii români i-au bătut pe colegii lor evrei şi i-au alungat de la cursuri. ”La Cluj, în noiembrie 1922, studenţii creştini ai facultăţii de Medicină au bătut şi alungat de la cursuri pe colegii evrei, agresiunile lor extinzându-se  în oraş în strigătele de ”jos jidanii!”, ”jidanii la Palestina”, ei au distrus şi prădat prăvăliile evreieşti, au spart ferestrele locuinţelor evreieşti şi au molestat pe locuitorii israeliţi”, scria Carol Iancu, în lucrarea ”Antisemitismul universitar în România (1919-1939): mărturii documentare”, editată de Lucian Nastasă. 

Revolta de la Cluj s-a extins în tot oraşul, o publicaţie evreiască fiind arsă în piaţa publică. Alţi autori susţin că revolta studenţească a avut şi alte motive sau pretexte. Revolta studenţilor a fost provocată, scria Sorin Lavric în „Noica şi Mişcarea legionară”, de faptul că membrii comunităţii evreieşti au refuzat să lase cadavrele de evrei să fie disecate la orele de anatomie. A urmat răspunsul studenţilor creştini că nu vor mai diseca niciun cadavru de creştin în aceste condiţii şi a urmat apoi şi revolta. Studenţii au adresat şi un memoriu rectoratului motivând revolta. „Noi, studenţii anului întâiu de la facultatea de medicină din Cluj, observând lipsa totală a cadavrelor evreieşti din sălile de disecţie şi cum numărul studenţilor israeliţi e în majoritate covârşitoare, cu onoare vă rugăm să binevoiţi de a interveni pe lângă Comunitatea israelită pentru ca aceasta să facă pentru ştiinţă aceleaşi sacrificii faţă de credinţele religioase, cum noi creştinii le-am făcut şi le facem. …ca atare noi, creştinii, considerând şi noi disecarea cadavrelor ca o profanare a credinţelor şi datinilor noastre strămoşeşti, rugăm Consiliul profesoral să aprobe hotărârea noastră de a nu îngădui studenţilor evrei să disece până ce Comunitatea israelită nu va trimite treptat Institutului de Anatomie cadavre de evrei în raport cu numărul studenţilor evrei”, se arată în ziarul Neamul Românesc din 18 noiembrie 1922, citat de Peter Manu în articolul ”Războiul pentru cadavre: studenţimea română şi antisemitismul interbelic”. Revolta studenţească s-a extins rapid şi la alte centre din ţară, la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti. Carol Iancu preciza că stundeţii cereau introducerea limitării locurilor pentru evrei.

„De fapt, adevăratul scop al mişcării pornite din capitala Transilvaniei şi extinsă repede la alte centre universitare ale ţării a fost exigenţa aplicării lui numerus clausus, pentru a suprima concurenţa evreiască în cariera medicală, ca şi în alte discipline”, arată Iancu în ”Antisemitismul universitar în România (1919-1939): mărturii documentare”, editată de Lucian Nastasă. Revolta studenţească a fost înăbuşită, univeristăţile închise temporar, iar scandalagiii exmatriculaţi. S-a ajuns la un compromis, la facultatea de medicină. Mai precis, creştinii aveau să facă disecţii pe cadavre de creştini, iar evreii pe cele de evrei. Chiar şi aşa proteste au mai fost în mediile universitare, legate în special de limitarea numărului de studenţi evrei, şi în anii 30.

Vă recomandăm să mai citiţi:

 Centrul Simon Wiesenthal a dezvăluit o listă cu 12.000 de nazişti

Max Auschnitt: mărirea şi decăderea „Regelui de Fier“