Adevărul despre numele româneşti: de ce multe se termină în „escu“ şi cum a apărut această „modă“ acum 150 de ani
0Sufixul „escu“ a devenit un brand românesc în ceea ce priveşte formarea numelor. Numele caracteristice româneşti precum Ionescu, Popescu şi toate celelalte terminate în „escu” sunt considerate tradiţionale. În fapt, ele au o origine de cel mult 200 de ani.
Ionescu, Popescu, Ştefănescu şi toate numele terminate în „escu“ sunt un brand românesc, la fel ca şi alte valori specifice culturii existente astăzi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. S-a generalizat ideea însă că acest sufix, „escu“, a fost întotdeauna ataşat numelor româneşti. Studiile şi cercetările specialiştilor arată însă că numele terminate în ”-escu” au fost oficializate mult mai târziu, abia în secolul al XIX lea, pentru o înregistrare corectă şi eficientă a populaţiei. Specialiştii explică de altfel cum a apărut şi ce însemnă sufixul „-escu“ în cadrul numelor româneşti.
Ion, Ghorghe şi Vasile, toţi fără nume
Înainte, arată specialiştii, în special în Evul Mediu, oamenii nu avea nume, ci doar prenume. Îl primeau la botez şi era de obicei inspirat de cele ale sfinţilor. Oamenii se numea Ion, Gheorghe, Boldur etc. Pentru a fi identificaţi şi individualizaţi, pe lângă acest prenume primeau o poreclă sau numele ocupaţiei de bază sau chiar prenumele tatălui. De exemplu era cunoscuţi Gheorghe Cojocarul după profesia sa, pentru a fi individualizat în comunitate. Sau Ion din Straja, după locul de provenienţă. Era folosite şi poreclele, precum Vasile cel Mic.
Acest sistem era aplicat de altfel în toată Europa, dar şi în alte regiuni ale lumii. „De regulă, prenumele se alegea dintre numele sfinţilor, în timp ce numele a fost alcătuit în funcţie de împrejurări. Astfel, unele persoane şi-au luat ca nume pe acela al locului de origine, altele o poreclă, o profesie, nume de animale, păsări etc.(...). La noi, la români, la început exista tot sistemul numelui unic şi netransmisibil, iar oamenii se numeau simplu: Ion, Petru sau Gheorghe. Cu timpul însă, era tot mai dificilă individualizarea persoanelor ce purtau acelaşi nume, astfel încât au început să se folosească formulele Ion fiullui Gheorghe, Petru fiul lui Stan”, precizează specialiştii doctor Paraschi Peţu şi doctorand Marius Sorin Bozgan în lucrarea „Aproape totul despre nume“.
Slavii şi începutul apariţiei numelor
Pentru identificarea clară a membrilor comunităţii, prenumelor de botez au fost ataşate numele, care în fapt nici măcar nu erau oficiale. Erau fie porecle, fie indice al meseriei sau ale locului de origine, dar cel mai des se adăuga prenumele tatălui şi apărea formula de ”Ion fiul lui Stan” de exemplu. Prin generalizarea limbii slave în biserică, locul unde erau înregistrate numele membrilor parohiei, apare formula de ”sin” care înseamnă exact acelaşi lucru, ”fiul lui”. Adică „Ion sin Gheorghe” însemna Ion fiul lui Gheorghe. Apare totodată în mediul românesc sufixul „ăscu“ ataşat prenumelor, fără să se ştie exact semnificaţia clară. „sin” este înlocuit cu „escu”, care înseamnă acelaşi lucru.
„-escu“ şi naşterea numelor româneşti
Abia în secolul al XVIII-lea apar primele iniţiative de transcriere a numelor de familie. În general oamenii erau cunoscuţi tot după prenumele de botez şi automat ocupaţia sau sintagma ”fiul lui” ataşată pentru o mai bună identificare. Abia prin ”Sobornicescul Hrisov” emis de Alexandru Mavrocordat în 1785, dar şi prin ”Codul Calimah” emis la 1816 s-a pus problema trecerii numelor de familie. Adică copii era trecuţi cu numele tatălui, care era tot după tradiţie medievală. Adică în genul „Vasile al lui Ion Cojocarul”. S-a ajuns însă la situaţii prin care pentru a scăpa de lege fiecare-şi schimba numele după bunul plac. ”Se ajunsese la o situaţie gravă, deoarece existau unii străini care exercitau un comerţ într-un colţ al ţării, dădeau faliment, apoi treceau într-un alt colţ al ţării şi îşi romanizau numele, schimbându-l în totalitate, neexistând nici o formalitate relativă la schimbarea numelui”, se arată în „Aproape totul despre nume“.
În aceste condiţii, a apărut în secolul al XIX-lea sufixul „-escu“. Adăugarea acestui sufix, dar şi legislaţiile privind înregistrarea obligatoriei a numelor de familie, a dus la apariţia onomasticii clasice româneşti cu nume cu „escu“ în coadă. Cu alte cuvinte, „-escu“ apare relativ târziu, ca o necesitate în administraţie. Având origine controversată, acest „escu“ înseamnă de faptul acelaşi lucru ca în Evul Mediu, adică „fiul lui”, dar în variantă prescurtată. Mai precis, un Marian Ionescu ar însemna ”Marian fiul lui Ionescu”. „A ajuns să se indice dependenţa prin adjoncţiunea adjectivului: escu, iu, eanu. Unii consideră că terminaţia escu ar fi de origine slavă, fiind identică cu aceea de evici. Aşa au apărut numele: Ionescu, Ioaniu, Iliescu sau din Marin, Marinescu sau Marineanu. Aceste nume apar mai ales odată cu dezvoltarea culturii prin şcoli şi biserici”, precizează doctor Paraschi Peţu şi doctorand Marius Sorin Bozgan.
Numele cu „-escu“ s-au extins în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Astfel, după Regulamentul Organic, orice persoană trebuia să aibă nume şi prenume, iar după Codul Civil din 1864 din timpul lui Alexandru Ioan Cuza, toate persoanele erau obligate să se înscrie şi să poarte oficial numele şi prenumele, schimbându-l doar în condiţii specifice legii. Mai mult decât atât, sufixul „-escu“ devine simbolul onomasticii româneşti cu o lege din 1895, mai precis legea asupra numelui numărul 18 din martie 1895, care prevedea că nimeni nu poate purta alt nume patronimic decât cel înscris în acte de stare civilă, iar românii care nu au patronimic trebuie să-şi facă unul la care se adaugă numele de botez al tatălui cu terminaţia ”escu„. Era practic actul de naştere al ”eştilor„ în România.
Dacă tatăl era necunoscut sau nu-şi recunoştea fiul sau cazul special în care dorea să aibă numele mamei, încă din secolul al XVIII-lea apar numele Agherghinei, adică „fiul Gherghinei”. Sufixul „-eanu“, precum în numele Câmpeanu, Dorneanu etc., apare în aceeaşi perioadă pentru a indica locul de origine.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri: