FOTO Magia din atelierele lutierilor bistriţeni, întreţinută de lăutarii anilor 1900

Puţini ştiu că în Bistriţa, la începutul anilor 1900, se afla unul dintre cele mai cunoscute centre muzicale ale Transilvaniei. Micul burg săsesc din Ardeal a făcut aceşti paşi cu ajutorul unei fanfare, dar mai ales al unei filarmonici care susţinea concerte de sine stătătoare. Interesul pentru muzică era susţinut şi de doi dintre cei mai cunoscuţi lutieri ai Transilvaniei: Iulius Chita şi Ilie Griga.

Instrumentele bistriţenilor şi „medicii” lor

Regimentul 84 Infanterie Bistriţa apus bazele primei fanfare, în timp ce existenţa Filarmonicii Bistriţa ce susţinea concerte încă din anul 1898 a reprezentat o excepţie şi o revelaţie în domeniul muzicii.

Prezenţa unui interes deosebit pentru muzică făcea ca, mai ales în familiile săseşti, intrumentele muzicale să fie nelipsite, făcând parte tradiţional din zestre. Însuşirea instrumentelor, dezvoltarea aptitudinilor şi a culturii muzicale se făcea încă din copilărie şi lua forma unei îndatoriri ce se transmitea de la o generaţie la alta.

„Doctorii” acestor instrumente muzicale erau lutierii, cei mai cunoscuţi de pe meleaguri bistriţene şi nu numai fiind Iulius Chita şi Ilie Griga. Decenii au reparat şi întreţinut instrumentele cu coarde ale muzicanţilor din Ardeal.

Aici, în Bistriţa, în ateliere, se împleteau şi despleteau de către muzicanţi toate poveştile, şi întâmplările din spectacolele şi petrecerile la care au participat, împestriţate întotdeauna cu cancanurile de culise, notează Oscar Skrabel în „Bistriţa- Nostalgii Citadine”.

Potrivit acestuia, pe pereţii atelierelor erau expuse instrumente muzicale cu coarde de toate tipurile, iar dialogul se purta de către meşter doar direct cu proprietarul instrumentului.

Pe lângă viorile făurite de mâna lutierilor bistriţeni, au trecut prin aceste ateliere şi viori ale renumitelor ateliere cremoneze, ale marilor lutieri italieni Guarnieri, Amatti sau Stradivarius, precizează Oscar Skrabel. 

Printre cei care au încântat românii cu o vioară confecţionată în atelierul lutierului bistriţean Griga Ilie se numără şi marele violonist Ion Voicu, elevul lui George Enescu. 

Iată o meserie sau, dacă vreţi, o îndeletnicire, pe care azi oraşul nostru a pierdut-o, odată cu trecerea în eternitate a ultimilor lutieri bistriţeni, ce şi-au avut atelierele aici, pe strada Andrei Mureşanu, vis-a-vis unul de celălalt, ca semn al prieteniei lor de o viaţă, al respectului ce şi l-au purtat Iuliu Chita şi Ilie Griga, dascăl şi discipol, oamenid e talent şi mare sensibilitate, completează Oscar Skrabel.

Magia din atelierele lutierilor, întreţinută de lăutarii bistriţeni

Deşi muzicanţii de la fanfară sau filarmonică reprezentau o parte importantă din clientela celor doi bistriţeni care reparau şi întreţineau instrumente, cei mai mulţi dintre ei veneau din „Ţigănime”, o stradă pe care locuiau aproape exclusiv lăutari.

Mai apoi, străduţa îngustă cu case aproape dărăpănate a primit numele Barbu Lăutaru, după unul dintre cei mai cunoscuţi lăutari români din 1800. Casele, demolate pe vremea regimului comunist, erau foarte liniştite ziua, prinzând viaţă însă cu ajutorul acorduri de vioară odată cu înseratul.

Zona îţi lăsa impresia că este vorba despre cei mai săraci locuitori ai Bistriţei, asta până când dădeai faţa cu lăutarii orgolioşi, îmbrăcaţi impecabil şi care impuneau respect.

Ca oameni umblaţi prin Europa, pe scenele şi prin localurile marilor metropole, cu prieteni în lumea interlopă, ei îşi făuriseră un sistem de relaţii ce cu siguranţă le asigura o anumită bunăstare, neetalată, însă. Muzicanţii dovedeau o jovialitate firească, uneori cultivată, altoită pe un servilism genetic moderat, ceea ce-i făcea deosebit de agreabili, erau descrişi lăutarii bistriţeni de la început de 1900, de către Oscar Skrabel.

Toate poveştile adunate de lăutari precum Goghi Carol, Musta Dionisie, Sebeş Anton, Mihai Carol sau Istvan Gheorghe adunate din lungile turnee în Italia, Austria Germania, Ungaria şi de prin toate staţiunile româneşti rămâneau în cele două ateliere ale lumierilor, unde ajungeau instrumentele lor.