Bistriţa: Covoare bisericeşti în vâltoarea din Budacu de Sus
0Este al treilea an când călugării de la Mănăstirea de la Nicula aduc covoarele din sfântul lăcaş în localitatea bistriţeană pentru a fi spălate. Bărbatul care are grijă de vâltoare, Nicolae Feldrihan, spune că a copilărit cu vâltoritul, ocupaţie tradiţională
Nicolae Feldrihan este un sătean de 48 de ani care locuieşte în Budacu de Sus, din comuna cu acelaşi nume. El are în curte o vâltoare cu care le spală sătenilor şi orăşenilor covoarele, cuverturile ţesute la război şi ţoalele (pături groase din lână). Bărbatul spune că a moştenit meşteşugul vâltoritului de la mama lui. „Am crescut cu vâltoarea. O avem de trei generaţii. Le-am văzut şi pe bunica şi pe mama spălând cu ea covoare ţesute la război", mărturiseşte Nicolae Feldrihan. Vâltoritul nu se practică oricând. Săteanul mai zice că primăvara şi vara are mai mulţi clienţi. „Pe vremuri se trăia din asta. Ştiu că bunicii şi părinţii ţineau casa din vâltorit. Din anii 1990 nu prea mai merge treaba. Acum, vâltoarea e doar o pasiune", povesteşte bărbatul. El spune că vâltoritul nu-i mare filosofie. Se ia covorul sau ţolul şi se aruncă în apă, vâltoarea îl învârte 2-3 ore, după care e scos şi pus la uscat. Totul e natural, fără detergenţi, doar cu apă. „Lumea îmi aduce mai mult covoare sintetice care se fac ca tabla de aluminiu când se usucă. Nu sunt sunt aşa bine lucrate ca acele covoare din lână de mai demult. Cred că nu am mai spălat un ţol de vreo 5 ani", explică bărbatul. El este cel care are grijă de vâltoare în lipsa soţiei, care e „adevărata specialistă" şi care e plecată în Germania să facă bani pentru familie şi copii.
Vâltoare din molid
Modest de felul lui, Nicolae Feldrihan afirmă că vâltorile nu se fac din orice lemn. Nu se foloseşte stejarul, care are lemnul tare, ci molidul sau bradul. Acestea din urmă rezistă mai bine la presiunea apei. „Vâltoarea pe care o am acum e pe locul uneia mai vechi. Am făcut-o cu mâna mea din molid", explică săteanul.
Apreciat şi-n Franţa
Anul trecut i-a trecut pragul casei un reporter sportiv din Franţa. „Mi-a spus că era în trecere prin judeţ. Vroia să vadă ce e o vâltoare şi cum funcţionează. Sătenii l-au îndrumat spre casa mea, care este chiar lângă un pod peste pârâul Budac. A venit, am dat noroc, a făcut poze şi i-am explicat cum funcţionează o vâltoare. Era tare încântat", mărturiseşte Feldrihan. Gospodinele din comună apelează la el ori de cîte ori au covoare şi pături murdare. „E un om de cuvânt şi sunt mulţumită de modul în care îmi spală lucrurile din casă. Nu-mi cere mult şi pot negocia preţul", spune Letiţia Turcu, o pensionară de 67 de ani din localitate. Pentru spălarea unui covor, bărbatul cere mai puţin de 10 lei. De trei ani, la el vin călugării de la binecunoscuta Mănăstire Nicula din judeţul Cluj. „Îmi aduc covoarele să le curăţ. E al treilea an de când vin tot la mine", adaugă Nicolae Feldrihan.
Părerea etnologilor
Oamenii şi-au pierdut interesul pentru produsele ţărăneşti care înfrumuseţează casa. De câţiva ani buni, ţoalele şi cuverturile de paturi ţesute la război au fost înlocuite cu produse sintetice. „În ultimii ani vâltorile din judeţ nu prea au clienţi. Lumea şi-a pierdut interesul pentru aceste frumoase produse confecţionate de artişti populari. Le-a înlocuit cu pături şi covoare sintetice, mai ieftine. Pe vremuri, vâltoritul era o ocupaţie care asigura traiul unei familii. Nu oricine avea vâltoare, ci doar oameni înstăriţi. Lucrurile s-au schimbat mult", susţine etnologul Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, Emilia Bumb Ometiţă.