Tehnici de construire a caselor ţărăneşti în Maramureş. De ce este acoperişul chiar şi de trei ori mai înalt decât pereţii

Materia primă clasică pentru construcţia caselor în Ţara Maramureşului a fost, întotdeauna, lemul. Oamenii l-au folosit indiferent dacă locuiau pe cursul inferior al Tisei sau în zona de est, unde domină pădurile de răşinoase.

Diferenţele constau în esenţa lemnului ce era ales pentru costrucţia caselor, iar aceasta ducea la diferenţe în tehnicile folosite. Asfel, în zona de est, acolo unde predomină pădurile de răşinoase, molidul folosit era lăsat rotund, doar decojit şi folosit ca atare. Colţurile erau îmbinate în „cheutoare semirotundă”, după cum arată autoarele Janeta Ciocan şi Mirela Coman în volumul „Lemnul în cultura populară din zonele etnografice ale judeţului Maramureş”.

În schimb, în zona Mara-Cosău, pe râul Tisa şi pe cursul inferior al Izei, unde predominau pădurile de foioase, era preferat stejarul care era cioplit în patru feţe, iar îmbinările erau în „cheutoare dreaptă”, cunoscute drept modele de „cheutori româneşti”. Aceste bârne, însă, mai puteau fi îmbinate în „cheutori în coadă de rândunică”, model ce era cunoscut drept „cheutoare nemţească”, mai arată autoarele în volumul lor.

Indiferent de lemnul folosit, casele erau aşezate pe o fundaţie, pe o temelie care se numea „mur”, peste care era aşezată „talpa casei”. Acestea erau, de obicei, din stejar, groase, iar pe ele se ridicau pereţii. „Peste pereţi se aşeza <cununa>, care ieşea puţin înafara pereţilor, iar pe cunună se sprijineau cornii acoperişului. Casele din Ţara Maramureşului au fost întotdeauna netencuite în exterior, iar exemplarele mai vechi, din secolul al XVIII-lea, nici în interior. Izolarea pereţilor se făcea doar cu muşchi, introdus între bârne”, mai arată Janeta Ciocan, muzeograf la Muzeul Judeţean de Etnografie şi Artă Populară Baia Mare.

Ea mai arată că acoperişurile caselor erau mult mai înalte decât pereţii, datorită condiţiilor climatice specific montane, pentru a putea face faţă iernilor geroase, cu precipitaţii abundente. „Acoperişul caselor în Maramureş este întotdeana foarte înalt, de două, chiar de trei ori mai înalte decât pereţii, înălţime care nu permite apei şi zăpezii să stagneze. Învelitoarea cea mai veche era din paie, dar începând cu secolul al XIX-lea s-a generalizat învelitoarea din draniţă”, mai spune ea. Acoperişuri din paie, însă, s-au mai întâlnit la case chiar şi în secolul al XX-lea.

Draniţa (scândurele subţiri, mai mari decât şindrila) se confecţiona din lemn de brad, avea o lungime de 80 până la 120 centimetri lungime şi 10-12 centimetri lăţime, cu un capăt rotunjit, lăsat la vedere.

Prispa cu stâlpi schimbă tehnica de construcţie acaselor

Casele cele mai vechi aveau prispă fără stâlpi, însă mai târziu, în secolul al XVIII-lea au început să apară casele cu prispă cu stâlpi. „Prispa cu stâlpi va schimba atât aspectul casei, cât şi tehnica de construire, pentru că stâlpii aveau nevoie de o talpă pe care să se sprijine şi o cunună de care să se prindă”, mai explică muzeografa.

Cunoscutul conservatorism al maramureşenilor a făcut ca locuinţele lor să fie construite după aceleaşi tipare până în a doua jumătate a secolului XX.

Cea mai importantă grindă a casei, „meşter grindă”, este şi cea care păstează inscripţiile ale unor evenimente importante din viaţa ţăranului. „Aceste inscripţii sunt monumente de limbă, conservând fenomene speficice epocii”, mai arată muzeografa. Pe meşter grindă apare, în general, numele meşterului şi numele prprietarului, dar şi o cronică de familie, în multe cazuri. De exemplu este notată naşterea unui copil în familie, dar şi preţuri ale unor produse.

Mai puteţi citi:

Autorul accidentului de pe Mesteacăn contestă măsura arestării preventive