Care este originea celebrei expresii „a-şi da arama pe faţă“. Sintagma a fost folosită pentru prima dată în Evul Mediu

Expresia ”a-şi da arama pe faţă” este folosită atunci când se vorbeşte despre descoperirea adevăratului caracter al unei persoane. De unde vine ea şi ce poveste are la origine este cu adevărat impresionant şi are legătură cu falsificarea monedelor şi strategii militare din Evul Mediu.

Nu o dată am fost în situaţia de a auzi ori a spune ”şi-a dat arama pe faţă”. Expresia vine din Evul Mediu, când monedele folosite erau din aur sau argint.

Profesorul Ilie Gherheş, doctor în istorie, spune că monedele erau cu atât mai valoroase, cu cât era mai mare conţinutul de metal preţios, de aceea exista şi tentaţia de a le falsifica. Legătura dintre monedele fasificate şi această expresie este explicată tot de el.

”Monedele falsificate erau din aramă şi poleite cu aur sau argint şi în urma utilizării îndelungate se ducea poleiala de aur şi rămânea arama, iar de aici avem expresia «a-şi da arama pe faţă». Având în vedere că monedele aveau aversul, în general cu faţa Cezarului, a regelului, iar pe revers altceva - o altă figură heraldică - în momentul în care se ducea poleiala, se ducea de pe faţa împăratului, a celui care a emis moneda şi se vedea arama. Atunci s-a făcut conexiunea cu «a-şi da arama pe faţă»”, explică el.

Falsificarea monedelor, ca strategie de război

Fasificarea monedelor are însă o istorie mult mai spumoasă şi are legătură cu destabilizarea economică a ţărilor vecine, ca strategie de atac. Profesorul Ilie Gherheş (foto jos) explică în ce fel se practica această tactică. El arată că în Evul Mediu, în ţările române, mai ales în Moldova - pentru că Moldova emitea cea mai mare canitate de monede - existau pe lângă monetăriile de stat şi specialişti în falsificarea monedelor străine, ale ţărilor vecine.

”În momentul în care un domnitor îşi propunea (şi asta nu era practică specific românească, ci era folosită în toată Europa) să atace o ţară vecină, una dintre primele măsuri şi strategii aplicate era să emită monedă falsă, să-şi trimită târgoveţii, negustorii în pieţele de la graniţă şi chiar de mai departe şi să risipească monedă falsă, adică să cumpere la suprapreţ totul. După aceea, fiind foarte multă moneă pe piaţă, scădea preţul respectivelor produse - începând cu blănuri, stambe (ţesături de bumbac), pănuri (stofe, ţesături de lână), animale, tot ce se putea cumpăra, se devalorizau, apoi cei înşelaţi cu monedele false încercau să plaseze mai departe monedele false şi în felul acesta se crea o degringoladă în cererea şi oferta”, explică istoricul. După acest moment, mai arată el se năştea în rândul populaţiei o nemulţumire faţă de conducătorul repsectiv, deci era un motiv de revoltă, sau cel puţin de nemulţumire în rândul populaţiei.

”Pentru că ţăranul nu pricepea că aceasta e o strategie a vecinului şi se întreba cum de stăpânul lui nu e în stare să prevină aşa ceva. Deci această expresie vine şi din revolta omului care a fost păcălit”, mai explică el.

Practica de destablizare monetară a ţărilor vecine nainte de a fi atacate a fost folosită în Evul mediu, dar potrivit istoricului, şi în perioade conetemporane. El arat că se cunoaşte isotria Germaniei naziste când s-au tipărit milioane de bancnote false care au fost plasate în Marea Britanie, pentru a se distruge încrederea în moneda naţională. Strategia a fost identică, scopul de asemenea.

Totuşi, mai arată el, cei care falsificau moneda din lăcomie, din dorinţa de a se îmbogăţi, erau aspru pedepsiţi, actul fiind considerat ca un afront direct la adresa celui care conducea statul respectiv.