Viaţa fără fard a clovnilor şi dresorilor: odiseea dintre casă şi rulotă
0Dincolo de machiaje, antrenamente şi concentrare stau oameni cu o existenţă de invidiat. Cea de-a patra vizită a Circului „Americano“ în Arad îi aduce în prim plan pe cei care mănâncă într-adevăr pâine cu circ.
Vremurile în care venirea circului în oraş era o sărbătoare au trecut. Astăzi, în schimb, doar zarva mare a megafonului dat la maxim pe străzi mai vesteşte că e circ în oraş. Singurii care se mai bucură sunt copiii.
Circul Americano, care la sfârşitul săptămânii trecute a poposit pe plai arădean, nu este străin pasionaţilor, fiind a patra vizită pe care acesta o face în Arad. Sub titulatura „Americano”, în schimb, trăiesc cinci naţiuni de pe bătrânul continent care au învăţat să nu-şi calce pe cozi atunci când se cere şi se vrea performanţă.
Cum în România nu există o şcoală de circ, iniţiaţii se dau pe mâinile celor vechi în branşă, în cazul în care meseria nu se transmite din tată în fiu. Fost acrobat pe sârmă, meserie pe care a urmat-o de la tatăl său, Armand Oprescu, clovnul care naşte zâmbete pe feţele picilor, duce în spate aproape o jumătate de veac de viaţă trăită sub cortul circului.
„Sunt 49 de ani de când lucrez în circ. Din aceştia, doar şase am apucat să lucrez în România. În rest, mi-a fost dat să văd Europa, Asia sau Africa”, povesteşte Armand.
Criza din spatele cortinei
Nici circarii nu au fost omişi de criză. La un an de când au poposit pentru ultima oară la Arad, artiştii de la Americano au simţit pe pielea lor efectele crizei.
„Criza am simţit-o în această vară când am fost la mare timp de o lună cu spectacole. Acolo am văzut oameni care nu-şi prea permiteau să vină la spectacole”, a spus Armand Oprescu. Cea mai mare parte a banilor pe care-i câştigă din reprezentaţii sunt folosiţi pentru hrana animalelor şi pentru îngrijirea lor.
Animelele necesită multă muncă
Cu cei patru lei cu care apare în reprezentaţie, dresorul Arkan lucrează de mai bine de doi ani. „I-am luat de mici, de când aveau câteva luni. Munca a fost una titanică. Lucram câte 20 de minute, făceam pauză o jumătate de oră, şi o luam de la început toată ziua, luni în şir. Rădarea e de bază aici”, povesteşte Arkan.