Ce origini au, de fapt, preparatele considerate româneşti. Sarmalele şi micii „se trag“ de la turci
0Mămăliga, sarmalele, micii sau cozonacul sunt produse nelipsite de pe mesele românilor în zilele de sărbătoare. Deşi sunt considerate produse 100% româneşti, nu toate alimentele cu care suntem obişnuiţi să umplem mesele de sărbătoare îşi au originile pe meleagurile autohtone.
Mămăliga din mălai a apărut în urmă cu trei sute de ani şi este considerată de istorici şi de specialiştii în gastronomie ca fiind cel mai apropiat produs de cultura şi istoria românilor. Înainte de porumb, meiul era ingredientul de bază al mămăligii pur româneşti. Se spune că denumirea de ”mămăligă” vine de la prima femeie care a înlocuit meiul cu mălaiul în prepararea terciului. De la ”mama Ilinca”, o ţărancă din Moldova, ar veni, se pare denumirea de astăzi a mămăligii. Existenţa mămăligii este atestată în 1873 de Dicţionarul Larousse. Potrivit definiţiei date de Larousse, mămăliga era „făina de porumb fiartă în principatele Dunării”.
În cartea lui Gheorghe Crăiniceanu, „Igiena ţeranului român”, apărută în 1985, ţăranii români apar ca mari consumatori de mămăligă din mălai. Produsul reprezenta, de fapt, hrana de bază a locuitorilor din mediul rural pe care aceştia o găteau chiar şi de trei ori pe zi, în diverse combinaţii.
În urmă cu un secol, ţăranii mâncau mămăligă cu aproape orice şi sub diverse forme de preparare. „Mâncare de căpetenie este mămăliga, pe care o mânâncă în vreme de dulce şi de post alături de alte mâncăruri calde sau reci sau chiar goală”, observă medicul I. Felix în studiul „Poveţe despre hrana ţăranilor“.
Sătenii de acum 100 de ani făceau mămăliga din făină de porumb, din mei, orz sau hrişcă. Ţăranii cu dare de mână mâncau produsul de bază combinat cu carne, peşte unt, lapte, brânză, ouă. Cei săraci o mâncau „cu ceapă şi sare, usturoi verde, praz, udătură de mujdei, chiseliţă de prune verzi sau uscate, magiun de prune, poşircă, adică terci rămas din prunele fierte la facerea ţuicii”.
Mămăliga se mai mânca prăjită pe cărbuni sau sub formă de papară. Papara se făcea din felii de mămăligă printre care se punea brânză, prăjite în unt proaspăt în tigaie.
Sarmalele sunt importate de la turci
Deşi astăzi sunt incluse în categoria produselor tradiţionale româneşti, sarmalele au în realitate, origini turceşti. Denumirea de sarmale vine de la „sarmak“, ceea ce înseamnă în limba turcă „rulou” sau ”pachet”. În zona Balcanilor, sarmalele au ajuns în secolul 17. Dovadă în acest sens este o reţetă dintr-o carte de bucate ungurească, apărută în 1695. Se pare că, la români, sarmalele sunt moştenire rămasă ca urmare a perioadei în care provinciile româneşti s-au aflat sub posesiune otomană.
Sub diverse forme, diferite de forma românească, sarmalele sunt gătite astăzi în mai toate ţările din Europa şi multe din Asia.
Cozonacul vine din imperiul roman
Cozonacul îşi trage originile din perioada Imperiului Roman. Romanii ofereau cozonacii numiţi ”libum” drept ofrandă zeilor. Reţete de cozonaci au fost preluate de la romani şi adaptate în timp de multe popoare. În Marea Britanie, prima reţetă de cozonac a apărut într-o carte de bucate în 1718. Produsul a fost binecunoscut şi în Franţa, unde se numea ''la brioche''. Italienii revedică cozonacul drept produs tradiţional al patiseriei din Italia, numit ”panettone”. Ungurii au şi ei cozonacul lor: ”kozunak”.
Micii româneşti au legătură cu kebabului turcesc
Reţeta originală a micilor româneşti vine din Turcia. Despre micul românesc se spune că este strănepotul kebabului turcesc, acesta având în compoziţie carne de oaie şi de vită. Românii au adaptat reţeta, schimbând forma, adăugând carne de porc şi bicarbonat de sodiu.
Nu se ştie cu exactitate când au ajuns în România. Legenda spune că au apărut într-un restaurant din Centrul Vechi al Capitalei, dintr-o pură întâmplare, în urmă cu un secol. Patronul care vindea cârnaţi fripţi a rămas într-o zi fără intestine de oaie şi a pus carnea tocată direct pe grătar. Se spune că în România preparatul sub această formă a fost numit o vreme ”găluşte fripte”.