Obiectul etnografic dăruit în trecut de ciobani iubitelor. Istoria furcii de tors cu aripi, „simbol al dragostei“
0O mini-expoziţie dedicată furcii de tors de pe Valea Sebeşului a fost vernisată marţi la Muzeul Naţional al Unirii (MNU) Alba Iulia, care deţine o colecţie bogată de exponate etnografice.
O mini-expoziţie dedicată furcii de tors de pe Valea Sebeşului a fost vernisată marţi la Muzeul Naţional al Unirii (MNU) Alba Iulia, care deţine o colecţie bogată de exponate etnografice. Exponatul lunii septembrie la MNU Alba Iulia este o furcă de tors cu aripi, folosită în judeţele Alba, Hunedoara şi Sibiu.
”La executarea acestei furci era, de preferat, lemnul de paltin, pentru că e mai uşor de prelucrat şi e un lemn mult mai deschis la culoare. Mai întâi, lemnul de paltin se crăpa cu toporul, iar apoi era folosit briceagul, pentru cioplire, apoi cuţitaşul, scoaba şi, la urmă, fierăstrăul”, a explicat muzeograful Adriana Ţuţuianu. Ea a menţionat că erau preferate ornamentele geometrice, vegetale şi animale.
”Foarte interesant la această furcă este faptul că era şi un simbol al dragostei. De obicei, ciobanii care mergeau la munte începând cu sărbătoarea Sf. Împăraţi Constantin şi Elena şi coborau la Sf. Dumitru făceau aceste furci pentru iubitele sau pentru logodnicele lor. În cazul în care ei ştiau să scrie, pe furcă apar anul, numele iubitei, dar şi versuri de dragoste. De obicei, erau date în şezătoare acelor iubite”, a spus Adriana Ţuţuianu.
Muzeograful a explicat că furca de tors este o unealtă folosită la torsul firelor, atât de provenienţă animală, dar şi de provenienţă vegetală. ”Dimensiunile unei furci variază în funcţie de ce era ea folosită, plecând de la 80 de centimetri până la 2,60 metri. Furcile scurte erau folosite de femeile care păzeau turmele de animale la munte. Erau purtate la brâu şi, în timp ce păzeau, şi torceau. Mai erau furci foarte lungi care erau înfipte în pământ sau furci cam la 1,70 metri care se ţineau între genunchi. Foarte interesante erau furcile care erau sprijinite peste umeri. Aceste furci sunt de influenţă maghiară, săsească şi secuiască”, a completat Adriana Ţuţuianu.
Muzeograful a mai precizat că în prezent pe Valea Sebeşului mai există un singur meşter care mai confecţionează furci de tors. Vernisajul expoziţiei a avut loc online, pe pagina de Facebook a Muzeului Unirii.