Ce este o gaură neagră şi cum se formează
0Găurile negre sunt zone din spaţiu sau obiecte ce exercită o atracţie gravitaţională uriaşă. Obiectul misterios apare din rămăşiţele unor „stele moarte”.
Conform Live Science, atunci când stelele masive ajung la capătul existenţei lor hidrogenul pe care l-au fuzionat în heliu se epuizează. Aceste stele uriaşe încep să ardă heliul şi să fuzioneze atomii rămaşi în elemente mult mai grele ce nu mai permit furnizarea energiei.
Atfel straturile exterioare ale stelei se prăbuşesc către interior şi explodează într-o supernovă. Însă o mică parte din această stea rămâne, iar conform lui Einstein dacă reziduurile sunt de trei ori mai mari decât masa Soarelui, forţa gravitaţională va acapara totul din jur şi va zdrobi rămăşiţele stelei până când acestea ajung să aibă o densitate infinită.
Dacă în regiunea rămăşiţelor stelei există gaze şi praf, materialele vor fi atrase în noua gaură neagră ce va duce la crearea unor explozii de lumină. Astfel gaura neagră va încorpora această masă în cea proprie fapt ce va permite creşterea obiectului. Dacă două găuri negre se întâlnesc forţa gravitaţională a fiecăreia o va atrage pe cealaltă. Interacţiunea dintre cele două va distorsiona materialul spaţiu-timp şi va trimite unde gravitaţionale, precum cele observate şi de instrumentele de pe Pământ.
Teoria relativităţii generale prezice că o masă suficient de compactă poate deforma spaţiul şi timpul astfel încât să formeze o gaură neagră. Limitele unei astfel de regiuni din care nimic nu poate scăpa este numită orizontul evenimentelor. Chiar dacă orizontul evenimentelor are un efect enorm asupra sorţii şi circumstanţele unui obiect care trece prin aceasta, nicio caracteristică aparentă nu poate fi observată. În multe moduri o gaură neagră se comportă ca un corp negru ideal, deoarece nu reflectă lumină deloc.
Obiecte a căror câmp gravitaţional sunt suficient de puternice încât lumina nu poate scăpa au fost considerate prima dată în secolul al XVIII-lea de John Michell şi Pierre-Simon Laplace. Prima soluţie modernă al relativităţii generale care ar caracteriza o gaură neagră a fost găsită de Karl Schwarzschild în 1916, chiar dacă interpretarea sa ca o regiune din spaţiu din care nimic nu poate scăpa a fost prima dată publicată de David Finkelstein în 1958. Găurile negre au fost de mult considerate o curiozitate matematică.
Găurile negre cu o masă stelară sunt aşteptate a se forma atunci când o steauă foarte masivă se colapsează la sfârşitul ciclului de viaţă. După ce o gaură neagră s-a format, aceasta poate continua să crească prin absorbţia continuă de masă din împrejurimi. Prin absorbţia de alte stele şi coliziunea cu alte găuri negre, se pot forma găuri negre supermasive, cu o masă uriaşă. În ciuda interiorului invizibil, prezenţa unei găuri negre poate fi dedusă prin interacţiunea acesteia cu materia şi prin radiaţia electromagnetică cum ar fi lumina vizibilă.
În noiembrie 2018, o gaură neagră gigantică ce ar putea fi obiectul cu cel mai rapid ritm de creştere din Univers, fiind capabilă să devorează o masă echivalentă cu cea a Soarelui o dată la două zile, a fost descoperită în spaţiul îndepărtat. Gaura neagră supermasivă, care se află la o distanţă de peste 12 miliarde de ani lumină, are masa echivalentă cu cea a 20 de miliarde de sori. Mai mult decât atât, masa sa creşte cu 1% la fiecare un milion de ani, potrivit dr. Christian Wolf de la Facultatea de Astronomie şi Astrofizică din cadrul Universităţii Naţionale din Australia.
Astfel de găuri negre supermasive şi cu o rată de creştere atât de rapidă sunt extrem de rare, una fiind observată anterior cu ajutorul satelitului Gaia al Agenţiei Spaţiale Europene în timpul operaţiunilor de măsurare a mişcărilor obiectelor celeşti. Descoperirea a fost apoi confirmată cu un spectograf de la telescopul de 2,3 metri al Observatorului Siding Spring din Australia.