Benzile desenate din comunism. Cum decurgea „contrabanda“ cu Pif şi Rahan, revistele pentru copii care erau divinizate
0Înainte de 1989, copiii din România aveau acces la puţine cărţi de benzi desenate de calitate. Revistele din străinătate ajungeau foarte greu în ţară, iar atunci când erau aduse deveneau obiecte de ”contrabandă”.
Printre cele mai căutate reviste ochdentale de către copii erau ”Pif” şi ”Rahan”. În perioada comunistă au devenit în România, marfă de contrabandă pentru copii. Era un fenomen social interesant, care cel mai porbabil nu s eva mai repeta niciodată.
”Pif Gadget”, cum se numea de fapt, a apărut începând din anul 1969. Succesul revistei s-a datorat unei idei de marketing de pionierat pentru acea vreme: fiecare număr era însoţit de un gadget, un cadou pentru copii. De la cărţi de joc cu eroi de benzi desenate, sucuri, personaje de pluş, până la jucării care trebuiau construite colecţionând mai multe numere: microscop, catapultă romană, aparat fotoe, etc.
Recordul de vânzări a fost atins de două numere din anul 1970 şi 1971 care au avut câte un milion de exemplare.
Iniţial, în ţară intrau puţin peste 9.000 de exemplare din Pif pe baza unei înţelegeri cu comuniştii francezi. Acestea erau distribuite/vândute cel mai adesea pe culoarele de partid, pe bază de relaţii şi abonamente, în mod similar cu Pepsi sau ciocolata chinezească. De multe ori, gadgeturile nu ajungeau la cititori ci erau luate şi revândute pe piaţa neagră de băieţii deştepţi ai vremii. Banii rezultaţi în urma vânzării revistelor şi gadgeturilor nu erau returnaţi francezilor, astfel încât, într-o zi, aceştia s-au supărat şi au cerut compensaţii. Aşa s-a ajuns ca o tipografie de stat din România să tipărească gratuit revistele Rahan. Calitatea celor tipărite la noi, nu aveau însă calitatea pe care o doreau francezii: coperta se îndoia la cele patru colţuri.
Celalată revistă, Rahan, prezenta întâmplări alea unui om preistoric blond, care era mult mai inteligent decât cei cu care intra în contact. Era capabil să folosească legile fizicii şi descoperiri proprii bazate pe experienţă, opuse practicilor vrăjitorilor. Tudor Roşu este istoric la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, dar şi un pasionat al benzilor desenate occidentale, care circulau prin România comunistă. Are o colecţie de peste 70 de reviste franţuzeşti şi germane, o comoară pentru orice copil al anilor 80.
”Asta era bogăţia copilăriei noastre pentru că erau foarte greu de obţinut, erau rare. Se comercializau, să zicem aşa, pe piaţa neagră, o piaţă neagră a copiilor. Copiii făceau trocuri sau le cumpărau de la alţi copii. La noi banda desenată circula destul de puţin. Exista o singură pagină în revista Cutezătorii, mai exista Universul Copiilor care apărea trimestrial, cam astea erau variantele într-o epocă în care benzile desenate erau foarte răspândiet”, spune Tudor Roşu.
Tudor Roşu are o colecţie de peste 70 de reviste de benzi desenate vechi
În perioada respectivă mai ”circulau” în România şi alte reviste, dar cele mai cunoscute erau cele două franceze, Pif şi Rahan. ”Rahan a apărut de fapt iniţial ca foiletoane în revista Pif dar apoi s-au adunat toate aceste poveşti într-o colecţie, în revista Rahan. Un Pif complet era mult mai valoros decât unul care era degradat sau la care îi lipseau pagini. Revista Pif a atins un milion de exemplare tiraj, un record pe care nici o altă revistă nu l-a atins şi care este şi astăzi în picioare. Vă daţi seama dacă se comercializau şi pe piaţa estică. Rahanele erau printate în România, la Bucureşti şi se întorceau ca marfă de contrabandă”, adaugă Tudor Roşu.