Floriile de altădată: colinde din poartă-n poartă, apa cu puteri tămăduitoare și buzduganul aruncat. Cum sună colinda de primăvară

Cândva, Floriile însemnau începutul unei pregătiri lăuntrice – împăcare, reînnoire, ritualuri purtate din generație în generație. Azi, sărbătoarea a rămas mai mult un prilej de ospăț: peștele a luat locul postului, ramura de salcie se cumpără în grabă la colțul bisericii – nimeni nu mai are răbdare să aștepte sfințirea –, iar a doua zi începe deja goana după miel, drob și cozonac. 

În ziua Floriilor, un grup de flăcăi îmbrăcați în costume naționale urcă, cântând, „Coasta Prundului“. În fruntea lor au un surlaş, care scoate sunete stridente dintr-un instrument original, cunoscut numai de românii din Scheiu din Brașov. Ajunși în vârful colinei, ei îşi fac semnul crucii în faţa troiţei, apoi aruncă buzduganul şi joacă hora. Așa era obiceiul la începutul anilor 1800 în Brașov, cum aflăm din „Gazeta Transilvaniei“, care vorbea despre ceremonia Junilor, care semăna întrucâtva cu cea a călușerilor din Ardeal.

Colindul de Florii

Anii au trecut și aceste obiceiuri s-au pierdut, așa cum s-au pierdut colindele. Puțină lume știe, dar și sărbătoarea de Florii avea colinde. Ca și cele de iarnă, colindele de Florii erau melodii simple şi scurte, cu un ritm vioi, care vesteau sărbătoarea primăverii din casă în casă. Ceea ce era caracteristic colindei de Florii e deplina despărțire de cântecul bisericesc și faptul că aparține numai poporului. Ea are o trăsătură de poveste epică şi prin ea aflăm un fapt oarecare. Cel mai tipic exemplu de colindă de Florii e „Lăzărelul“. Povestea lui spusă în ton de baladă e descrisă într-un mod simplu: „Lazăr s-a dus în pădure, s-a spălat pe ochi şi a început ca să taie muguri. Lazăr cade dintr-odată mort pe iarbă. Pe urmă e plâns cu jale. Rămâne logodnica“. La final, colindul de primăvară se încheie cu o urare de sănătate pentru gazde. În alte colinde de Florii, cei care mergeau din poartă în poartă cântau despre intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim, în aceeaşi manieră simplă de baladă. De data aceasta, caracterul e aici mai religios. Unele colinde au uimitoare asemănări cu cântecele de stea, iar refrenul exprimă o mirare sfântă, cum ar fi „O, minune!, O, minune!“.

De altfel, sâmbăta din ajunul Floriilor este cunoscută sub numele de Sâmbăta lui Lazăr, ziua când creștinii ortodocși îşi venerează morţii. Este ultima zi de pomenire din acest post a celor trecuţi la viaţa veşnică. După datina din bătrâni, gospodinele pregătesc plăcinte şi colaci de post care, după ce sunt sfințiți la biserică, se împart săracilor alături de colivă şi plăcinte de post. În această sâmbătă, românii cinstesc şi amintirea mai multor persoane ce poartă numele de Lazăr: Lazăr cel sărac, care a murit în sărăcie – un episod pilduitor descris în Evanghelia lui Luca, pe Lăzărel, copilul lacom care a murit de dorul plăcintelor, dar și pe Lazăr cel înviat din morţi de Iisus Hristos.

Cu totul de altă natură sunt colindele de Paşte, unde caracterul lor e unul religios, şi multe arată o trăsătură de propovăduire. Aici găsim versurile „La dumneavoastră venim să vă propovăduim“, dar și altele ca „Veseleşte-te Noule Ierusalim“, „Saltă acum şi te bucură Sioane“, toate arătând originea lor bisericească. Colinda Învierii era una singură, originea sa era ardelenească şi se cânta de către fete şi feciori în pâlcuri, acompaniaţi de sunetele clopotelor în noaptea Învierii, după ce a trecut jumătatea nopții, conform lui Virgil Gheorghiu, preot român din exilul românesc postbelic.

Lecția din manual

Și în perioada interbelică, învățămintele din manualele de religie erau contestate de mulți. Spre exemplu, într-un articol din cartea „ Biserica și Școala“ din anul 1933, preotul Fiona Codreanu era de părere că anumite amănunte trebuie lămurite. Astfel, spunea el, în legătură cu lecţia despre intrarea Domnului în Ierusalim se cereau să fie limpezite două lucruri. Primul ar fi cum se poate ca mulţimea, care primeşte pe Iisus ca pe un împărat la Florii, câteva zile mai târziu cere să-l răstignească, și în al doilea rând, care a fost cauza adevărată a acestei schimbări. „Cele mai multe manuale de Religie, chiar şi pentru clasa a IV-a primară, ba şi pentru şcoalele secundare, ţineau să istorisească intrarea în Ierusalim şi să descrie cu mai puţin, sau mai mult lux de cuvinte marea însufleţire a mulţimii, care a primit pe Iisus. Au uitat să complecteze, aşa cum ne arată sfintele Evanghelii, că şi la primirea aceasta au fost unii cari şi-au manifestat duşmănia şi nu bucuria. Aceşti duşmani n’au fost aşa puţini la număr, cum ni se pare. Oricât ar fi fost însă de mic numărul lor, ei au format, să zicem aşa, un nucleu, care aci pe faţă, aci în ascuns, a lucrat să întoarcă inimile mulţimii dela Iisus. Noi am căutat să cuprindem în lecţie acest amănunt de mare însemnătate. Trebuie să ne dăm bine seama, că fără acest amănunt, copiii rămân desorientaţi“, considera preotul Fiona Codreanu.

Apoi, spunea el, o greșeală și mai mare regăsită în manuale a fost de unde a pornit dușmănia față de Iisus Hristos. A consultat mai multe manuale de religie, și românești, cât şi străine, dar și cele ortodoxe, catolice şi protestante care indicau cauza dușmăniei în felul următor: „Preoţii şi fariseii, duşmanii lui Iisus, se îngroziră de puterea şi mărirea lui. La poarta oraşului, lumea obosită se potolise o clipă. Un grup de preoţi sta mai la o parte întunecaţi de mânie. «Ne-a învins înşelătorul!» zise unul“. Apoi, preotul a citat dintr-un manual de religie scris de un teolog: „Atunci s-au adunat mai marii preoţilor şi bătrânii poporului în curtea întâiului preot Caiafa şi s-au sfătuit să prindă pe Iisus cu vicleşug, şi să-l omoară, dar ziceau că nu în ziua sărbătorii, ca să nu se facă tulburare în popor“.

„Noi, explică preotul Codreanu, ţinem să spunem răspicat: în felul acesta s-a refăcut o jumătate de adevăr, iar jumătatea spusă s-a dat în chip tendenţios. Dacă tendinţa a fost inconştientă, e cu atât mai stupid. Cele citate din manualul teologului sunt – şi asta e grozav – luate din Sfânta Scriptură. Știm însă că din Sfânta Scriptură şi diavolul e citat, dar în felul său, diabolic. Aci în special sectarii ar putea să se folosească diabolic de aceste citate diabolice. Citisem nota subterană la un articol. În articol se plângea un învăţător că nu e bine ca manualele de Religie să înfăţişeze pe preot şi pe învăţător ca duşmani al poporului“.

Mai departe, explică autorul, nu corespunde adevărului istoric nici afirmația că preoţii şi bătrânii poporului s-au sfătuit să-l omoare pe Iisus, fiindcă lumea credea în el. „Noi restabilim adevărul istoric, aşa cum e de altfel arătat în sfânta Evanghelie: «şi vor veni Romanii şr vor lua şi locul şi neamul nostru etc.». Aci găsim adevărata cauza a duşmăniei faţă de Mântuitorul. Nu este alta şi dacă punem alta, falsificăm istoria şi dăm prilej pentru răstălmăciri“.

Semnificațiile sărbătorii

Fie că se numește „Florii“, „Duminica Floriilor“ sau „Dumineca vlăstărilor“, această zi sfântă marchează momentul primirii triumfale pe care i-a făcut-o mulţimea Mântuitorului la intrarea în Ierusalim. În această zi este obiceiul de a se sfinţi, la biserică, ramuri de salcie, care simbolizează stâlpările de finic cu care mulţimea l-a întâmpinat pe Iisus Hristos. Legendele diferă de la regiune la regiune.

În Bucovina şi din Maramureş, se spune că salcia a fost aleasă şi binecuvântată pentru că şi-a plecat crengile, oferindu-i o ramură Maicii Domnului, care mergea spre Golgota şi voia să-i ducă fiului ei răstignit o cunună fără de spini. După slujbă, salcia era adusă acasă, se atingeau cu ea vitele, ca să crească şi să înflorească precum mâţişoarele. Mâţişoarele sfinţite se considerau a avea și puteri asupra grindinei sau a furtunilor de peste an. Astfel, vara, pe vreme de urgie, oamenii le aruncau pe foc, crezând că fumul ieşit din ele împrăștie stihiile naturii. Alții, când aveau o cumpănă mare, luau mâţişoarele de sub streaşină, le afumau cu tămâie sfinţită în ziua de Paşti şi apoi încunjurau de mai multe ori casa cu ele. În credința populară, salcia avea puteri tămăduitoare. În cursul anului, planta se păstra la icoane, făcută cerc. Se spunea că era bună de leac pentru gâlci, friguri, dureri de gât. În prezent, ea se păstrează o vreme la porţi şi uşi, apoi fiind arsă.

În unele părți din Transilvania, sărbătoarea se numește „Staurile florii“. Pe la 12 noaptea, aflăm din studiul etnografic „Serbătorile la Români“ a lui Sim. FI. Marian, „spre Florii, se fierbe apă cu busuioc şi cu fire dela canafurile ce se află la prapuri şi pe cari le fură la vreo înmormântare a unei fete mari. După aceea în ziua de Florii iau ele şi se spală cu această apă pe cap, ca să aibă păr frumos şi să strălucească ca firele dela prapuri şi să fie plăcute ca şi cum se bat flăcăii după busuioc. După ce au făcut aceasta, toarnă apa ce a rămas la rădăcinile unui păr, rostind următoarele cuvinte: «Cum îi păru când îi înflorit de frumos, aşa să fiu şi eu de frumoasă; cum se uită oamenii la un păr înflorit, aşa să se uite şi la mine!». În ziua de Florii e bine să se culeagă tot felul de flori de primăvară şi să se ducă la biserică, pentru că aceasta e ziua florilor.

În Muntenia, niciun om nu îndrăznea să se spele pe cap sau să se radă de dimineața zilei sfinte. Motivul? Frica de albire. Se credea că cel care ignoră interdicția va albi la fel ca pomii înfloriți: repede și fără întoarcere. Bănățenii aveau o logică asemănătoare, dar o plasau diferit în timp: la ei, tabuul se întindea peste toată Săptămâna Floriilor. Nicio apă pe cap în aceste zile, altfel, încărunțitul venea înainte de vreme. Dar duminica în sine era, paradoxal, și ziua apei vindecătoare. Femeile își spălau părul – nu cu apă obișnuită, ci cu apă descântată special pentru creșterea părului. Iar apa folosită nu se arunca: era turnată cu grijă la rădăcina unui păr altoit, ca un dar înapoiat pământului.

Se spune că, dacă răsădeşti salcie sfinţită şi se prinde, gospodăria va fi ferită de trăsnete. Prin unele zone, în noaptea de Florii, fetele care au cântat în amintirea morţii lui Lazăr se duceau la pârâu şi dădeau drumul pe apă la câte o pană. Fata a cărei pană întrecea pe toate era aleasă „cumătră“ și-n prima zi de Paște trebuia să le primească și să le ospăteze pe celelalte fete care-i aduceau ouă roşii şi pască.