Video Drama fostelor orașe monoindustriale din România comunistă. Cum s-a pustiit fosta colonie a uraniului

O mulțime de foste localități monoindustriale au ajuns la o populație de câteva ori mai mică decât în anii ‘90. Unele, cum este Ciudanovița, un fost orășel al uraniului, au avut un declin dramatic, grăbit și de problemele aduse de minerit.

Timp de un deceniu, de la începutul anilor ‘50, localitatea Ciudanovița din Caraș-Severin devenise un centru minier important al uraniului din România.

Un orășel muncitoresc inspirat din modelele arhitecturale ale stalinismului fusese ridicat în câțiva ani în preajma zăcămintelor de uraniu intrate atunci în exploatare, iar în scurt timp cele peste 20 de blocuri noi, împreună cu mai vechile colonii de baracamente din jurul lor, aveau să cuprindă o populație de peste zece mii de oameni.

Ciudanovița, orășelul uraniului apărut în Munții Banatului

Ascunsă în munți, dar apropiată de calea ferată montană Oravița–Anina, construită la mijlocul secolului al XIX-lea, Ciudanovița era un mic oraș închis, atractiv pentru muncitori datorită salariilor mari oferite noilor veniți.

Spitalul, casa de cultură, cinematograful, școala, grădinița, bufetele, restaurantul, alimentara, magazinele și terenul de fotbal al „Stelei Ciudanovița”, precum și drumul pavat cu piatră cubică pe care circulau șiruri de camioane și autobuze cu mineri îi ofereau un aspect urban. Doar biserica lipsea din peisajul mini-orașului muncitoresc.

Pentru mulți dintre noii veniți, orășelul monoindustrial devenise însă un fel de închisoare.

„M-am născut în 1933 și am venit la Ciudanovița în 1957, fiind trimis aici de la minele de cărbune din Comănești, județul Bacău. La intrarea în Ciudanovița am fost întâmpinat de soldații sovietici, aflați la barieră. La început, când nu aveai contact cu uraniul, mai puteai pleca de aici. Dar cu timpul, mulți s-au obișnuit, chiar dacă radiațiile și munca grea în mină au făcut ca unii dintre mineri să sufere diferite afecțiuni. Eu am lucrat peste 20 de ani la mina de uraniu, atât în subteran, în front, dar și la suprafață”, își amintea fostul miner Cristea Haralambie (video).

Din anii ‘60, după plecarea sovieticilor care conduceau exploatările de uraniu învecinate de la Ciudanovița și Lișava, activitatea minieră s-a restrâns, iar familiile au început să părăsească „șantierul”, așa cum era numită colonia Ciudanovița.

Condițiile mizere din mina de uraniu

În anii ‘90, fostul orășel mai avea vreo 2.000 de locuitori, dar minele intraseră într-un declin profund, în ciuda planurilor ambițioase ale companiei miniere EM Banat Oravița care vizau extinderea exploatării.

Mina de uraniu ajunsese la aproape 1.000 de metri adâncime, iar galeriile la o întindere totală de câteva zeci de kilometri, astfel că exploatarea devenise tot mai dificilă, riscantă și costisitoare. Zăcămintele bogate în uraniu se apropiau de epuizare, tehnologia rămăsese învechită, iar minerii erau tot mai puțin dispuși să își riște viețile și sănătatea în adâncurile sale.

În 1995, reprezentanții celor câteva sute de mineri de la Ciudanovița și Lișava se plângeau că nu mai au nici măcar echipamente de lucru, fiind nevoiți să își folosească propriile salopete în subteran.

„La Ciudanovița se coboară până la 900 de metri sub pământ, cu ajutorul unei colivii mecanice, supraetajate. Nu puține au fost cazurile în care colivia s-a prăbușit, omorând oamenii din colivie sau pe cei de dedesubt, care își așteptau rândul. Cel mai adânc nivel este un culoar strâmt, negru, luminat doar de lămpașele de la căștile minerilor. Aici, temperatura depășește 30 de grade Celsius, ceea ce face ca minerii de la acest nivel să nu mai aibă nevoie de salopete. Se lucrează în costumul lui Adam”, informa ziarul Timișoara.

Minerii munceau manual, cu sapa și trocul, iar minereul de uraniu era cărat cu brațele până la vagonete. În lipsa burlanelor, aerajul era defectuos. Conductele de refulare a apelor de suprafață erau adesea fisurate, astfel că muncitorii erau stropiți cu jeturi. Munca dificilă era răsplătită cu salarii mici, afirmau minerii din Ciudanovița, iar traiul în colonie nu le aducea satisfacții.

„În orașul în care marea lor majoritate locuiește, apa caldă lipsește de zeci de ani”, informa publicația în 1995.

De la 10.000, de locuitori la 400

În anii ‘90, cei mai mulți dintre foștii salariați ai minei de uraniu Ciudanovița au părăsit colonia. Minele au fost închise definitiv la 1 ianuarie 1998, când Ciudanovița mai număra aproape 1.000 de locuitori.

În anii următori, colonia a devenit tot mai pustie. Cei rămași se plângeau că apa nu era potabilă, că unele blocuri abandonate ajunseseră în pragul ruinării, iar în jurul localității, haldele de steril ale fostei mine de uraniu le dădeau neliniști. 

Conform celui mai recent recensământ, populația comunei Ciudanovița, care cuprinde satele Jitin și Ciudanovița și colonia muncitorească a fostei exploatări de uraniu, însuma o populație de 444 de locuitori, cu o treime mai puțini decât în urmă cu un deceniu. În realitate, numărul localnicilor care trăiesc permanent aici este mult mai redus, recunosc aceștia.

„Este o zonă cu un nivel mai ridicat al radiațiilor și calcaroasă, nu singura în această situație din Banatul Montan. În multe locuri din aproape jumătate din Banatul Montan, de la Reșița la Moldova Nouă, suntem obligați să trăim cu astfel de probleme”, spune un localnic.

Foste orașe monoindustriale, condamnate la depopulare

Apropiate de Ciudanovița, orașele montane Anina și Oravița trec, la rândul lor, prin procesul depopulării. Mina de cărbune (antracit) din Anina, veche din secolul al XVIII-lea și adâncă de peste 1.200 de metri, a fost închisă în 2006, după o explozie în care au murit șapte mineri, iar de atunci localitatea a devenit tot mai pustie.

Aproape două treimi din populația ei au părăsit-o într-un deceniu, numărul locuitorilor ajungând în prezent la puțin peste 5.000 de oameni.

În Valea Jiului, orașele miniere Uricani, Lupeni, Vulcan, Aninoasa, Petrila și Petroșani au pierdut și ele aproape un sfert din populație în ultimul deceniu, după ce industria minieră s-a restrâns sau a dispărut în unele localități, iar golul lăsat în economia zonei nu a mai putut fi acoperit.

Mai puțin de 100.000 de oameni locuiesc în cele șase orașe din Valea Jiului, potrivit celui mai recent recensământ, realizat în 2022. În anii ‘90, populația din bazinul carbonifer depășea 150.000 de locuitori.

Depopularea și îmbătrânirea populației Văii Jiului nu au fost simple procese demografice naturale, ci fenomene induse, accelerate de consecințele restructurării mineritului și pierderii funcțiilor industriale ale zonei, arăta sociologul Valentin Fulger.

„Fără exagerare, cred că putem vorbi de un abandon istoric al statului în cazul populației Văii Jiului, caracterizat de lipsa unei viziuni strategice de dezvoltare viitoare, de neglijarea dimensiunii sociale a disponibilizărilor și restructurării, de depopulare și îmbătrânire. Mai mult, am asistat la reproducerea acestui eșec și în alte zone. Putem vorbi de un veritabil amurg colectiv al Văii Jiului, nu doar industrial, ci și demografic, identitar, educațional și cultural”, adăuga profesorul universitar.

La sat, declinul este mai vizibil

Numeroase sate și chiar comune din România au ajuns în pragul dispariției, după ce în ultimele decenii populația lor s-a redus considerabil, iar trendul îmbătrânirii și depopulării a continuat în același sens.

Școlile au fost închise în lipsa elevilor, bisericile au rămas cuprinse de liniștea tulburată, din când în când, în timpul slujbelor de hram ori la înmormântări, iar multe case vechi au fost încuiate și mai sunt animate de cei mutați de aici doar în vacanțe și la sfârșit de săptămână.

Localnicii au migrat spre zone mai dezvoltate economic, în căutarea locurilor de muncă ori pentru a-și asigura șanse mai bune pentru un trai mai confortabil și mai conectat cu societatea românească.

În multe localități rurale rămase fără oportunități de dezvoltare, vârstnicii reprezintă cea mai mare pondere a populației, însă agricultura și creșterea animalelor pe care le mai practică în micile gospodării se dovedesc dificile și cu greu mai pot fi privite ca mijloace de supraviețuire.

Investițiile în infrastructură și utilități din ultimii ani, vizibile în numeroase așezări rurale din România, nu au reușit să repopuleze comunele. Puține dintre acestea au ajuns să își mărească numărul de locuitori în ultimii ani, conform rezultatelor celui mai recent recensământ al populației, publicate în 2022.