Dezbaterea care a aprins internetul: Este moral să filmezi actele de caritate? Un citat atribuit lui Jim Carrey stârnește controverse

Un citat atribuit lui Jim Carrey a reaprins, pe Quora, o dezbatere despre felul în care binele făcut în fața camerelor poate deveni o sursă de umilință. „Gândește-te pentru o clipă că ești sărac și fără adăpost. Apoi imaginează-ți că cineva vine cu o cameră de filmat să-ți surprindă chipul și situația. Îți oferă mâncare, dar doar ca să te filmeze, și ești obligat să accepți pentru că îți e foame. Imaginează-ți ce ai simți. Te rog să încetezi cu asta. Dacă vrei să ajuți pe cineva, fă-o cu bunătate, nu ca să arăți bine.” De aici, sute de utilizatori au început să-și povestească propriile experiențe.

„Binele făcut pentru imagine nu doar că poate transforma empatia, bunătatea, ajutorul în umilință, dar pot expune persoana cu statut defavorizat într-o victimă, și mai mult, te poți expune și tu, oferind informații despre statutul financiar în spațiul public (atunci când nu este vorba de o persoană publică)”, explică, pentru Adevărul, Luminița Tăbăran, psiholog clinician.

Un soi de vedetism

În opinia sa, acest soi de vedetism subliniază și nevoia de validare, de recunoaște a unui statut, a unui anumit tip de caracter dezirabil, care de cele mai multe ori este doar descrierea unor măști, „în spatele cărora se ascunde un ego flămând care trebuie hrănit în lumina reflectoarelor”.

„O astfel de persoană ajută din rațiune și nu din simțire. Mintea dictează anumite gesturi pentru a obține niște beneficii. Și mergând pe firul acestui comportament descoperim în spatele lui nevoi, pe principiul nimic nu e gratis!”, este de părere Luminița Tăbăran.

Un participant la discuția de pe Quora scria că nu există nimic mai degradant decât să fii tratat ca o atracție publică: „Am fost fără adăpost patru ani și oamenii făceau poze cortului meu, de parcă eram un animal într-o cușcă. Am fost amenințat, scuipat, aproape incendiat de niște tineri plictisiți. De ce sunt terorizați oamenii care au pierdut deja totul? Nu e o petrecere, nu e nimic amuzant, e frică și e pericol.” 

De asemenea, el a adăugat că: „Singurii care ne tratau ca pe oameni erau voluntarii. Veneau dimineața cu cafea și apă, și ne întrebau de sănătate. Pentru prima dată simțeam că cineva mă vede, nu doar pe mine, ci pe omul din mine.”

Între ajutor și spectacol

Mulți dintre cei care au comentat au relatat situații în care un gest mic a însemnat enorm. De pildă, o persoană povestea cum a dăruit un sandwich unui om înfometat, iar acesta a izbucnit în plâns doar pentru că fusese tratat cu respect. Altcineva rememora o nuntă modestă unde mireasa își dorea să audă clopotele bisericii, dar nu-și permitea. Un invitat a plătit în secret ca dorința ei să devină realitate. „Bucuria ei, fără să știe cine a făcut gestul, a fost cel mai frumos cadou.”

Astfel de exemple arată diferența dintre a oferi din inimă și a oferi pentru a fi văzut. Într-un caz, cel care primește simte demnitatea, în celălalt, simte umilința. „Când faci un bine, nu lăsa mâna stângă să știe ce face dreapta”, spunea cineva, evocând un principiu vechi: discreția e dovada cea mai clară a autenticității.

Dezbaterea nu a rămas, însă, unilaterală. Printre comentarii a apărut și o întrebare incomodă: „Din ce anume trebuie să se oprească? Să-i dai mâncare omului sau să faci poza? Dacă presupui cel mai rău scenariu, că cineva caută doar atenție, tot rămâne faptul că omul primește hrană. Dacă presupui cel mai bun scenariu, poate imaginea atrage atenția asupra nevoii de compasiune. În ambele cazuri, cineva e ajutat. Așa că poate răul cel mai mare e să nu faci nimic.”

Această replică deschide un subiect interesant: între riscul de umilire și riscul de indiferență, ce alegem? Psihologii atrag atenția că, deși intenția contează, mai important este felul în care gestul este perceput de cel aflat în nevoie. Dacă actul ajunge să producă rușine și stigmatizare, atunci efectul lui social și emoțional se transformă într-o rană.

În spatele mărturiilor se conturează o realitate cruntă: pentru mulți, pierderea casei sau a siguranței materiale nu e rezultatul unei „alegeri”, ci consecința unor accidente, boli, pierderi familiale, incendii, abuzuri sau salarii insuficiente. Un moment de criză poate destabiliza vieți întregi. În acest context, camera de filmat poate deveni nu un instrument de empatie, ci o durere în plus.

Studiile de specialitate relevă că stigmatizarea produce efecte similare cu trauma: izolare, depresie, scăderea stimei de sine, dificultăți în reconstrucția vieții. Oamenii care ajung să fie „cazuri filmate” pentru divertismentul altora nu primesc doar o masă caldă, ci și eticheta de obiect al compasiunii publice.

Micile gesturi care țin loc de politică publică

Dincolo de dispute, multe comentarii au dus „binele” în concret. Un participant a spus că ține mereu în portbagaj apă și pachete cu biscuiți cu unt de arahide, pe care le oferă la semafor, zi de zi, de ani întregi, gândindu-se că „ar fi putut fi și el acolo, în locul persoanelor nevoiașe”.

Altul a mărturisit că, atunci când întâlnește pe cineva înfometat la intrarea într-un magazin, îl întreabă ce ar mânca, intră și îi cumpără. În aceste mici scenarii, nimeni nu filmează, nimeni nu contabilizează, iar binele rămâne între doi oameni.

Cât de mult rău se ascunde în bine? Răspunsul nu este unul simplu. Poate că gesturile de ajutor expuse public pot sensibiliza și mobiliza resurse. Dar la fel de adevărat este că pot adânci rușinea celor aflați în nevoie.

Declarația Luminiței Tăbăran rămâne, astfel, un punct de reper: „Ajutorul adevărat este cel care rămâne anonim, în umbră și nu urmărește nimic. Dar el se face din suflet, cu toată inima, fără niciun folos, chiar și în lipsa unui banal mulțumesc sau al unui zâmbet.”