Cine îi salvează pe salvatori? Colectiv, noaptea pentru care nimeni nu a fost pregătit: „Au început să urle în stație. Atunci, practic, s-a dezlănțuit iadul“

La zece ani după „Colectiv“, polițiștii încă nu au cui să ceară ajutor atunci când trauma îi ajunge din urmă. Confidențialitatea lipsește, iar în multe cazuri, frica e mai puternică decât rușinea. 

În profesiile care implică intervenții în situații-limită, efectele nu dispar odată cu terminarea misiunii. După ce echipamentele sunt puse la loc și raportările se încheie, rămân lucruri mai greu de procesat: oboseala, gândurile care persistă, dificultatea de a reveni la viața de zi cu zi.

Pentru mulți polițiști, experiențele din teren se acumulează în timp, fără să existe mecanisme clare de sprijin. Iar atunci când încrederea lipsește, puțini sunt cei care cer ajutor. Într-un sistem în care prevenția nu e o practică curentă, discuția despre sănătatea mentală rămâne marginală, chiar și acolo unde ar trebui să fie esențială.

Noaptea în care nimeni nu era pregătit

Era o vineri seară târzie, puțin după ora zece, când stația radio a început să sune. Incendiu. Un apel obișnuit, la prima vedere. Nimic care să prevestească ce urma. Paul (n.e. – nume oferit de redactor, persoana dorind să își păstreze anonimatul), polițist cu aproape 20 de ani de experiență în cadrul Poliției Capitalei, era acasă. A auzit apelul, dar n-a dat importanță. „Era un apel ca oricare altul, de incendiu“, spune el pentru „Weekend Adevărul“. Minute mai târziu, liniștea s-a rupt. Pe frecvență s-a anunțat că adresa dată era greșită. „Colegii au ajuns acolo și au găsit poarta închisă. Cine a făcut apelul a dat adresa din spate. Și nimeni nu găsea intrarea“. Când au ajuns în față, au dat peste haos. „S-au întâlnit cu puhoiul de oameni arși care ieșeau. Atunci, practic, s-a dezlănțuit iadul“. Nimic din ce fusese învățat nu mai conta. Totul se rezuma la cum reacționai. „Au început să urle în stație, să vină toate ambulanțele disponibile, că e un incendiu foarte mare, cu foarte multe victime“. 

Paul a plecat de acasă fără să aștepte chemarea oficială. „Am ajuns acolo între 22.50-23.00, încă nu se centralizaseră toate situațiile și solicitările de ambulanțe curgeau în neștire. Incendiul propriu-zis nu a fost ceva masiv, adică s-a stins repejor. În schimb, urmările incendiului au fost cele pe care le știe toată lumea“. 

Zece zile a stat acolo, zi de zi, de la opt dimineața până la opt seara. „Îmi aduc aminte fiecare secundă, că n-ai cum să uiți cazurile grave“. Îl întreb ce l-a marcat cel mai tare. Nu ezită: „Dezorganizarea. Nu eram pregătiți pentru chestia asta“. Când vorbește despre Colectiv, tonul i se modifică, mai sec, mai concentrat. „Nimeni, absolut nimeni nu s-a așteptat să se întâmple așa ceva. Încă nu te aștepți, deși știi, ești conștient că la un moment dat s-ar putea să se întâmple“. 

De la acea noapte, unii dintre cei care au intervenit acolo nu s-au mai întors niciodată la fel. Trauma s-a așezat în straturi, adânc, sub uniformă. Cosmin Andreica, președintele sindicatului Europol, spune că mulți dintre cei care au fost atunci în teren au fost marcați în moduri neașteptate. Un polițist mai în vârstă, tată de adolescentă, i-a mărturisit după câteva luni că, de atunci, nu mai reușește să-și lase fiica să meargă într-un club. Mergea uneori înaintea ei, să vadă dacă există căi de ieșire, dacă localul are geamuri sau dacă nu e la subsol. O reacție care s-a transformat, în timp, într-un obicei. „Absolut orice întâlnește un polițist în astfel de situații îl marchează, direct sau indirect“, spune Andreica pentru „Weekend Adevărul“. Uneori impactul e imediat, alteori se adună în timp, pe durate pe care nimeni nu le poate estima.

„Colectiv“ n-a fost primul dezastru, și nici ultimul. Au mai fost accidente, incendii, crime, trupuri scoase din ape, oameni găsiți în casele lor după zile întregi. Fiecare astfel de intervenție lasă urme, chiar și atunci când intervenția pare una de rutină. Atunci când lumina girofarului se stinge, rămâne o întrebare la care unele instituții încă nu au răspuns: cine îi salvează pe salvatori?

Trauma zilnică

În Poliție, cele mai grele momente nu sunt neapărat cele de amploare, ci acelea în care realitatea îți intră sub piele. În anchetele obișnuite, printre rapoarte și deplasări, pot apărea scene care nu se mai șterg. Cazurile nu se uită, doar se adună. „Sunt foarte mulți colegi care au zis: gata, eu nu mai pot“, spune Paul. Unii s-au pensionat mai devreme, alții au cerut transfer în structuri mai calme. Au fost și polițiști care au plecat complet din sistem, copleșiți de ce au văzut.

Își amintește de niște cazuri care au schimbat totul pentru cei implicați. „Am avut doi colegi criminaliști“, povestește el. „Unul dintre ei, în momentul în care era de serviciu, a ajuns la un caz în care o mamă își ucisese copilul prin înecare, în cădiță. Colegul nostru fiind proaspăt devenit tată“. Criminalistul trebuia să fotografieze locul faptei. A intrat în baie, a ridicat aparatul, dar n-a putut apăsa pe declanșator. A lăsat totul acolo. A ieșit din Poliție și nu s-a mai întors. Celălalt coleg era tânăr, abia intrat în sistem. Într-o tură obișnuită, cu multe cazuri în care urma să intervină, a avut de cercetat o sinucidere prin spânzurare. „A doua zi intra în concediu. A plecat acasă, că nu era din București“. Când a ajuns la țară, și-a găsit tatăl spânzurat în șură. Ultimul caz din serviciu și tragedia personală se suprapuseseră aproape identic, la câteva ore distanță. „A plecat din cadrul unității. S-a reprofilat total, făcând altceva. Asta după câteva luni de Poliție. (...) Toate chestiunile pe care noi le vedem, prin care trecem, prin care călcăm, fizic, pe care le mirosim – tot fizic – te marchează“. 

Pentru cei care rămân, lucrurile nu se opresc acolo. Cazurile grele vin unul după altul, fără timp de procesare. De cele mai multe ori, nimeni nu întreabă dacă mai poți. Prevenția lipsește. Evaluările psihologice apar doar după ce cineva clachează, și sunt tratate ca formalități. „În cazurile în care spui că vrei să te retragi, ești trimis la psihologul de unitate, pentru că este procedură. Doar că ea apare post-eveniment și nu este de natură preventivă. Asistența psihologică pentru categoria vulnerabilă de personal, care lucrează zilnic cu situații din acestea, tragice, din punctul meu de vedere, ar trebui făcută constant. Pentru că nu sunt mulți care fac treaba asta, pe care o facem noi“. Într-un sistem în care trauma se tratează doar post-factum, pentru întrebarea „cine îi salvează pe salvatori?“, Paul vine cu un răspuns sec: „nimeni“. 

Sistemul fără confidențialitate

La nivelul Ministerului Afacerilor Interne există un Centru de Psihosociologie, iar pe lângă mai sunt disponibile servicii de psihologie în toate unitățile de poliție, jandarmi sau pompieri. Pe hârtie, sistemul pare funcțional. În realitate, spune Cosmin Andreica, președintele sindicatului Europol, „nu există nicio formă de consiliere psihologică periodică, din oficiu. Nu avem astfel de pregătiri“. 

Paul spune că, în teorie, sprijinul psihologic există, dar în practică e aproape inaccesibil. Psihologii sunt puțini, iar cei mai expuși dintre cei expuși – polițiști din structuri precum criminalistica sau crima organizată – nu au niciun mecanism real prin care să fie sprijiniți constant. Doar la Poliția Capitalei, explică el, șapte psihologi deservesc peste 7.500 de angajați, plus persoanele aflate în arest. „Nu avem o structură care să se poată apleca cu prioritate asupra celor care chiar au nevoie“. 

Un polițist care trece printr-o situație-limită poate cere sprijin gratuit de la psihologul unității, dar puțini o fac. „S-a întâmplat de atât de puține ori, încât cred că sunt prea multe zerouri după virgulă ca să vorbim despre un procent“, spune Andreica.

Motivul ține, printre altele, de lipsa de confidențialitate. În loc să fie independenți, psihologii sunt subordonați direct șefilor de unitate. „Șeful psihologului este inspectorul-șef, de exemplu, într-un județ. La nivelul IGPR, este șeful Poliției Române. În aceste condiții, orice discuție a unui polițist cu psihologul comportă riscul ca informațiile să ajungă mai sus“. 

De aici, frica de stigmatizare. În loc să fie un spațiu de sprijin, psihologul devine adesea o pârghie administrativă. „Există un formular în care șefii trebuie să semnaleze «comportamente dezadaptative». Dacă un polițist este abătut mai multe zile, dacă vine neîngrijit, dacă e impulsiv sau întârzie, șeful – care n-are nicio pregătire psihologică – întocmește formularul și îl trimite la psiholog“. 

Stigma, o etichetă greu de șters

Urmează o „evaluare în condiții speciale“ cunoscută de toată unitatea. „A fost folosită de multe ori cu rea-credință, ca să prejudicieze demnitatea polițistului sau să-i pună o pată neagră. După o astfel de evaluare, unii au rămas fără armament, au fost mutați de la locul de muncă sau trimiși la psihiatrie“. 

Un astfel de formular a fost folosit, în București, împotriva unui polițist care a ajuns de opt ori la psihologul unității, fără ca vreuna dintre evaluări să ducă la o concluzie clară sau la o măsură concretă. De fiecare dată, specialistul a constatat că nu există motive de intervenție, însă procedura a fost reluată constant, ca formă de presiune. În interiorul sistemului se vorbește despre astfel de situații ca despre un soi de „execuții administrative“ mascate. Conform relatărilor colegilor, psihologul i-ar fi spus polițistului, în discuții informale, că știe cât de forțate sunt trimiterile, dar că nu se poate opune conducerii. Cazul a devenit cunoscut între secții și, explică Andreica, poate avea un efect descurajator: chiar și cei care ar avea motive reale să ceară ajutor – pierderi personale, episoade de blocaj sau instabilitate – sunt puși în situația de a renunța, de teama stigmatizării.

Într-un colectiv unde toată lumea află cine a fost trimis la psiholog, eticheta devine greu de șters. „Colegii spun că nu mai vor să lucreze cu respectivul polițist, că le e frică să nu folosească arma, să nu se întâmple vreo nenorocire“, povestește Andreica. „Psihologii au ajuns să fie văzuți ca instrumente ale șefilor, când au de executat pe cineva“. 

Dincolo de hârtii, proceduri și de confidențialitate, principiul de bază al profesiei, care este „viciată“, după cum descrie situația Cosmin Andreica, realitatea este că majoritatea polițiștilor nici nu știu cum îi cheamă pe psihologii unității. „Dacă întrebați un polițist de la Poliția Capitalei cu 10-15 ani de experiență cum îl cheamă pe psihologul unității, nu va ști răspunsul“, spune el. „Este mai definitoriu acest exemplu decât orice statistică“. 

Psihologii nu ies pe teren, nu participă la intervenții și rareori discută direct cu oamenii. „Dacă ar exista o frecvență, o eficiență a consilierii, polițistul ar trebui să știe cu cine stă de vorbă. Dar nimeni nu cunoaște. În unele cazuri, psihologii au fost avertizați chiar de conducere: «Mai ușor cu psihosociologia, că nu suntem secție de psihiatrie». Când unele colege au încercat să meargă printre polițiști, să-i întrebe de sănătate, au început să audă și alte lucruri – despre presiune, epuizare, relația cu șefii. Conducerea le-a oprit repede inițiativele“. 

În locul prevenției, sistemul funcționează pe principiul reactiv: psihologul apare doar când polițistul se retrage sau devine o „problemă“ pentru structură. Dar atunci e, de cele mai multe ori, prea târziu. În lipsa unei culturi a sprijinului, polițistul rămâne singur cu ce a văzut și cu ce n-a spus nimănui. Dincolo de tăcerea oficială, frica începe să țină loc de protecție.

Viața după traumă: ce nu se vede sub uniformă

Paul, care urmează să împlinească în curând două decenii de când s-a alăturat forțelor de ordine, spune că experiența unui caz nu se încheie odată cu finalul intervenției. Nu momentul din teren, cu agitația și mișcarea continuă, rămâne cel mai mult în minte, ci ce vine după – când ajungi acasă, departe de colegi și de rutină, și ești lăsat singur cu oboseala și gândurile. „La muncă funcționezi pe pilot automat, pe reguli și pe instinct. Acasă, tot ce ai adunat izbucnește, fie că vrei, fie că nu vrei“. Uneori, ajuns în baie, observă detalii simple, greu de uitat: „În clipa în care te duci acasă, intri în duș și vezi cum începe să curgă de pe tine mizeria în cadă, impactul este mult mai puternic decât la fața locului“. Lucruri aparent banale capătă altă greutate în absența adrenalinei și a contextului de pe teren.

Relația cu cei de acasă se schimbă. Chiar dacă nu vrea să aducă acasă ceea ce s-a întâmplat la serviciu, inevitabil, comportamentul i se schimbă, devine mai închis, uneori irascibil. Spune că nu e vorba doar de el, ci de mulți dintre colegii săi: „Viața personală este direct, dar absolut direct legată de viața noastră de la muncă. Și tot ceea ce se întâmplă acasă, și toți colegii care clachează acasă, părerea mea este că își au rădăcinile foarte, foarte puternice în ceea ce se întâmplă la muncă și în ceea ce fac ei acolo“. 

Sentimente ascunse

Mulți polițiști nu vorbesc despre ce simt. Nici în familie, nici între ei, subiectul rămâne rar atins. De altfel, Paul spune că există o teamă de a discuta despre efectele meseriei asupra vieții personale. „Ce se întâmplă când ajungi și intri pe ușa casei, după o zi nasoală, e rareori discutat între polițiști“. Chiar și acolo unde există deschidere, subiectul rămâne delicat. Fiecare își gestionează după propriile resurse stările și reacțiile, iar asta duce de multe ori la acumulări, la episoade de retragere, la tensiuni în relațiile cu partenerul sau cu copiii.

Polițiștii nu au obiceiul să ceară sprijin specializat pentru stările acestea. „Noi, ca popor, nu suntem obișnuiți să cerem ajutor pe planul psihic. O considerăm o rușine și ne ferim ca nu care cumva colegii noștri să afle și să se aplice un fel de bullying împotriva noastră în momentul în care cerem ajutor“. 

În rarele situații în care Paul a simțit că ar avea nevoie să vorbească cu cineva, a preferat să nu apeleze la psihologul instituției. A mers, în schimb, la un psiholog din afara sistemului, tocmai pentru că era conștient că o discuție despre ceea ce trăiește la muncă ar putea fi interpretată diferit de cineva din sistem: „Psihologul din particular, care nu are habar ce fac eu la muncă, m-a ajutat să înțeleg de ce acasă sunt tot robot și cum să nu mai fiu robot acasă“. 

Paul observă că la Poliție lipsesc discuțiile despre aceste efecte colaterale ale meseriei. Chiar și când are în subordine oameni, caută să discute cu ei după cazurile dificile, dar recunoaște că, dincolo de efortul personal, nu există o cultură a sprijinului. „Dacă oamenii noștri nu sunt ok, nu suntem nici noi ok. Indiferent de cât de duri am părea sau am fi noi“. 

Soluții: de la instituție la oameni

După ce urgența din teren trece, vine și întrebarea: ce s-ar putea schimba, concret, pentru ca sprijinul psihologic să fie accesibil și folosit? Din interiorul sistemului, răspunsurile merg pe două direcții: organizarea instituțională și exemplul personal.

Cosmin Andreica vorbește despre o reașezare de fond: „Psihologii ar trebui să fie independenți de conducerea profesională a unității, ca șeful unității să nu aibă vreo pârghie asupra lor“. Independența ar deschide ușa încrederii și ar despărți, în sfârșit, consilierea de mecanismele administrative. El propune și reconfigurarea activității de psihosociologie, cu metode actualizate și cu debriefing obligatoriu după intervenții cu impact emoțional, în special pentru funcțiile vulnerabile (criminalistică, rutieră, crimă organizată, lucrul cu materiale de pornografie infantilă). „Nu cred că vorbim despre o opțiune, cred că vorbim despre o necesitate. Sprijinul psihologic trebuie să facă parte din obișnuința modului instituției de a-i trata pe cei care ocupă anumite funcții“. În plus, Andreica subliniază nevoia unui mecanism de contestare a evaluărilor „speciale“ și a unui control ulterior al abuzurilor (audit intern, răspundere pentru formulare întocmite cu rea-credință), precum și o prezență reală a psihologilor în teren la evenimente majore și o interacțiune periodică cu oamenii, nu doar testări colective. Toate acestea ar trebui însoțite de identificarea oficială a posturilor cu expunere ridicată și de trasee clare de rotație/recuperare pentru cei afectați.

La nivel uman, Paul spune că schimbarea începe cu gesturi mici, dar consecvente. „Nu e o rușine să mergi la psiholog“. În calitate de coordonator de echipă, a încercat să dea un exemplu direct: a mers el însuși la terapie și le spune colegilor, deschis, despre utilitate. Spune că, paradoxal, stigmatul scade când cineva povestește că a fost: reacția frecventă în echipă este „ce tare că ai avut curaj, eu încă nu am“, ceea ce deschide discuția pentru alții. După cazuri grele, își cheamă oamenii la debriefing – o discuție despre ce au simțit și ce au văzut – și face check-in-uri scurte cu cei mai expuși. 

Între instituție și individ, diferența o fac claritatea, confidențialitatea reală, prezența constantă acolo unde e nevoie și normalizarea cererii de ajutor. Nu este vorba despre măsuri excepționale; sunt doar condiții de bază pentru funcționarea unui sistem de sprijin eficient. Prin aplicarea lor coerentă, pot fi create premisele unui cadru în care intervențiile nu lasă urme care să devină permanente.