Ce facem cu România

„Adevărul” continuă unul dintre cele mai ample seriale de presă din ultimii ani, menit să arate cum a ajuns aici istoria românilor şi să propună direcţii de dezvoltare. Aşadar: cum şi de ce? Interviuri, analize, recursul la bibliotecă şi la arhive.

Până acum, serialul „Cine, când, cum schimbă România” s-a concentrat pe exemplele pozitive de lângă noi: românii care au început cu ei înşişi pentru a schima în bine ce e în jurul lor. În continuare,  în modulul „Ce facem cu România”, parte din serial realizat în colaboare cu site-ul independent România de la zero, îşi propune să ofere explicaţiile mai largi pentru actualul moment istoric.

Începem de aici: vara anului 2012. România este mai divizată ca niciodată. Preşedintele Traian Băsescu a reuşit să polarizeze, să împartă lumea în prieteni fanatici şi în duşmani  nevrotici. În ianuarie s-a ieşit din nou în stradă şi s-a stigat, din nou!, „Jos cu dictatorul!”.

Este România condamnată la fiecare douăzeci de ani să treacă printr-o răsturnare a ordinii sale? Care ne mai este matca? Cine nu este „băsist” trebuie să fie „contrabăsist”? Celebra insulă a extremiştilor de centru este tot mai depopulată, după cum remarca şi ziaristul Cătălin Tolontan. 

O graniţă invizibilă ne separă. Separă familii şi ne separă pe noi de noi. Traian Băsescu este, desigur, doar o ocazie. Într-unul din cele mai ample eforturi publicistice din presa română a ultimilor ani, „Adevărul“ şi Dela0.ro trec dincolo de consecinţele isteriei, atât de prezentă în spaţiul public recent urcat pe baricadele paroxismului politic.

Ce urmează e cumva mai important. Este despre consecinţele mai ample ale istoriei. Mirel Palada, sociolog:  „Noi, românii, uităm repede şi tot timpul redescoperim catastrofa zilei. Oamenii care se uită la televizor uită că sunt simpli spectatori şi se ceartă cu copiii, cu soţii. Asta ilustrează nevroza colectivă. Întrebarea corectă este de unde provine această nevroză colectivă. De ce avem această propensiune către cârcoteală? Şi de ce reverberează în comportamente de tipul acesta?”.

Ce ne mai uneşte?
Cum am ajuns aici? Cel mai vizibil lucru în spaţiul public românesc este absenţa unui proiect. Cea mai potrivită întrebare este de-acum: Ce ne mai uneşte? După 2007, sunt deja şase ani de atunci!, de la intrarea în Uniunea Europeană, românii au rămas fără un mare proiect naţional. De acum pare că este fiecare pentru el. Am intrat în Uniunea Europeană doar ca să putem fugi din România, ca să putem evada?

Criza financiară acutizează acest egoism care exclude solidaritatea. Am identificat în istoria românilor din ultimii 150 de ani marile proiecte sociale, le-am scris culisele explicând de fiecare dată de ce s-a ales un drum altuia. Moştenirea este complexă. Nici Băsescu, nici criza nu sunt argumente suficiente. Să dăm timpul înapoi şi să înţelegem. Nu am ocolit niciuna dintre dictaturile secolului trecut, niciuna dintre figurile clasate deja între filele manualelor de istorie, niciunul dintre conflictele care au săpat prăpastii între români, prăpăstii atât de adanci încât explică prezentul şi coboară, dincolo de el, spre viitor.

Momentul `90
„Piaţa Universităţii” a rupt România în două: neocomuniştii şi ceilalţi. Au învins, la început, primii, însă ceilalţi au câştigat pe termen lung.  Cumpăna de acum vine şi din costurile pe care pro-occidentalii le-au scris pe notele noastre de plată. Veţi citi poveşti din „Piaţa Universităţii”, veţi înţelege cât de adâncă a fost falia, cât de multe lucrurile care ne despărţeau şi cât de puţini erau, totuşi, cei uniţi de magia kilometrului zero.

Stelian Tănase, istoric:  „Eu nu cred în mulţimi pe stradă, cred într-o elită politică capabilă să rezolve în avans problemele. Dacă oamenii ies în stradă, tu ca politician ce faci? Înţeleg această reacţie perfect, dar nu cred în ea ca soluţie. Si nu văd acum societatea românească angrenată într-un protest social la scară mare pentru că este probabil cea mai fracturată societate din Europa”.

Liviu Mihaiu, jurnalist:  „La ora asta, România este o antimeritocraţie în care cei mai buni dintre noi, cei mai pregătiţi dintre noi nu au nicio şansă în a conduce destinele unui cartier, unei firme, unei entităţi administrative din România. Asta este de fapt ceea ce poporul identifică de ani de zile în sondaje la întrebarea „se îndreaptă tara către o direcţie bună sau greşită?”. Poporul simte că România se îndreaptă către o direcţie greşită şi asta e şi părerea mea, a unui om care cunoaşte foarte bine devenirea României din ultimii 23 de ani”.

CE URMEAZĂ
Ce vom face în „Ce facem cu România”

• Interviuri-eveniment cu: Ana Blandiana, Lucian Boia, Tudor Caranfil, Radu Ioanid, Liviu Mihaiu, Vintilă Mihăilescu, Preda Mihăilescu, Radu Preda, Stelian Tănase, Vladimir Tismăneanu, Ion Vianu şi principalii oameni-politici de după Revoluţie.
• Analiza faliilor din muzică, cinematografie, literatură.
• Mari momente ratate din istoria recentă a românilor.
• Principalele puncte de inflexiune: anul 1990, Declaraţia de la Snagov 1995, lungul drum spre NATO şi UE.