Analiză 40 de femei ucise în 8 luni. Cum pot fi ajutate victimele violenței domestice care nu mai au glas să ceară ajutor

Marșul ,,Împreună pentru siguranța femeilor", care a avut loc weekendul trecut (în București și alte 11 localități), a adus încă o dată în atenția publică un subiect extrem de important: cel al femeilor care sunt victime ale violenței domestice. 40 de femei au fost ucise numai în primele opt luni ale acestui an. Iar anul trecut la poliție au fost înregistrate zeci de mii de plângeri pentru loviri și alte violențe. Victime sunt femeile de lângă noi - o vecină, o colegă de serviciu, o prietenă sau chiar mama. Iolanda Beldianu, fondatoarea asociației ,,Pas Alternativ" ne spune cum le putem ajuta pe aceste femei, chiar și atunci când e prea dureros sau le e frică să ne roage.

ADEVARUL: De peste 20 de ani oferiți sprijin, consiliere și adăpost femeilor afectate de violența domestică. Care ați observat că este numitorul comun în povestea acestora?

Iolanda Beldianu: Numitor comun?! Prima dată că toate provin din familii în care exista abuz și violență în mai multe forme, oarecum nerecunoscute ca atare, sau tolerate din varii motive, precum teama de abuzator, de consecințele unei potențiale tentative de ieșire din relația abuzivă, nesiguranța cu privire la ce poate însemna ieșirea din violență  și ca potențial de autonomizare și asumare a unei vieți independente, consecințele separării asupra copiilor (deși uneori rămânerea în relație periclitează mai mult sănătatea psiho-emoțională a copiilor decât o potențiala ieșire și unele dificultăți cu care s-a confruntat familia monoparentală rezultată).

Un alt element comun este faptul că multe dintre victime „se obișnuiesc” cu acest stil de viață impus de prezența agresorului și ajung să creadă chiar că asta este „normalitatea” unei vieți în cuplu. Toate astea tributare fiind unor norme preluate din mentalități transmise transgenerațional și nu de puține ori întărite de opiniile exprimate de alte persoane semnificative pentru victimă. Și un al treilea element comun poate fi considerat și incertitudinea sau lipsa perspectivei de viitor, pe care victima nu are cum sa o perceapă atât timp cât e captivă în relatia abuzivă, mai ales că de multe ori abuzatorul are grijă să îi repete că fără el, ea ,,o să ajungă muritoare de foame/ rămâne pe străzi/ i se iau copiii etc”, amenințări  prin care încearcă  să o oprească din a cere ajutor.

Cum ne putem da seama că o femeie pe care o cunoaștem este victimă a violenței domestice? Care sunt semnele?

Uneori există semne, alteori nu. Nu este o regulă. În unele situații, mai ales în violența fizică, primele semne vizibile sunt cele  care evident afectează aspectul fizic (vânătăi, cicatrici, urme de violență fizică pe corp etc), pe care nu de putine ori victima încearcă să le ascundă/mascheze, motiv pentru care evită interacțiunile sau chiar se izolează treptat.

Când avem de-a face cu abuzul emoțional, care este mult mai puțin vizibil pentru cineva din afara cercului familial, victima reușește să mascheze multă vreme , afișând nu de puține ori o mască socială contrară stării sale emoționale. Și totuși în timp se pot sesiza modificări comportamentale și atitudinale față de modul în care se manifesta până atunci. Pot deveni mai retrase, mai tăcute, mai puțin “prezente” în evenimentele cotidiene, evită socializarea sau să răspundă concret la întrebări banale de genul ,,Cum te simți? Ce e cu tine?". 

În unele situații pot avea nevoie să discute cu cineva despre ce li se întâmplă, dar teama de consecințe, frica de agresor, nesiguranța și riscul că ar putea fi judecate/evaluate responsabilizate pentru ce li se întâmplă fac destăinuirile extrem de lente și de greoaie. 

Ce trebuie făcut și ce nu trebuie făcut niciodată?

În primul rând orice victimă are nevoie să știe că poate fi ajutată atunci când a reușit să prindă curaj și să ceară  ajutor. În consecință, e important să fie ascultată, crezută, să nu fie judecată de interlocutor în baza propriilor sale experiențe și trăiri. Și, înainte de orice, e nevoie de RĂBDARE. Să nu ne așteptăm că dacă încercăm să ajutăm o victimă  și îi spunem ce să facă, în secunda următoare ea va și executa. Relatia de cuplu se deteriorează în timp și e nevoie de timp și pentru a lua o decizie oarecum radicală în ceea ce privește ieșirea din relație.

Important e ca victima să știe că poate fi ajutată și că e crezută, nu judecată și eventual învinovățită/ responsabilizată pentru ceea ce i se întâmplă, de oricare interlocutor, fie profesionist care intervine ( polițist, asistent social, psiholog, avocat, medic, judecător etc), fie de o persoană apropiată căreia i s-a destăinuit. 

Este mai rea indiferența sau intervenția greșită?

„Indiferența hrănește violența!” — e sloganul auzit frecvent la marșurile ,,Împreună pentru siguranța femeilor", desfășurate în țară în weekend. Aș mai adăuga că indiferența UCIDE.

Bună parte dintre cazurile de femicid de anul acesta și din anii precedenți au avut drept „ingredient” și un oarecare grad de indiferență/nepăsare/minimalizare din partea celor care știau ce se întâmplă, cu mult înainte să se ajungă la crimele oribile despre care aflăm din presă și din comunicatele poliției.

Intervenție greșită nu ar exista dacă am ține seama de câteva principii pe care deja le-am pomenit:

1. Să dăm crezare victimei pentru partea de „poveste” pe care o relatează — evident, din perspectiva ei. Orice ar fi acolo, în relație, este clar că nu se simte în siguranță dacă a ajuns să ceară ajutorul cuiva. Și aici mă refer la orice tip de siguranță: fizică, psihică, emoțională, financiară, socială etc.
2. Să nu emitem judecăți asupra cazului exclusiv în baza propriei experiențe de viață și să evităm generalizările.
3. Să oferim suport, dând inițial informații care să fie utile victimei în momentul în care își va găsi resursele să facă pasul — astfel asigurând-o că poate fi ajutată.
4. Să nu punem presiune pe victimă, să avem răbdare și să-i acordăm timpul de care are nevoie pentru a putea face pasul.
5. Poate ne uităm și spre agresor, să vedem în ce măsură putem contribui la responsabilizarea lui pentru faptele comise — vizibile, știute, cunoscute.

Pentru siguranța femeilor, agresorii nu trebuie ignorați sau eludați de la a suporta și a conștientiza consecințele faptelor lor.

Dacă femeia respectivă ne refuză ajutorul/ ne spune că vrea să fie lăsată în pace, cum procedăm?

Când ne oferim ajutorul fără ca ea să ni-l ceară, e posibil să fim întâmpinați cu un refuz inițial. De ce? Pentru că se va simți vulnerabilizată, expusă, temătoare că cineva știe/află ce i se întâmplă și, poate, îi e rușine că se află într-o astfel de situație.

Cel care vrea să ajute e important să se documenteze puțin înainte și să afle care sunt pârghiile de sprijin disponibile (legislative, administrative, psihologice, sociale etc.). Apoi, în conversațiile — întâmplătoare sau nu — cu victima, să îi prezinte aceste alternative ca o perspectivă de viitor.

E esențial ca victima să știe că poate găsi ajutor atunci când este pregătită să facă pasul de ieșire din relația abuzivă. Doar că, până acolo, uneori e nevoie de timp — câteva zile, luni, uneori chiar ani. Aici intervine o responsabilitate importantă pentru cel care vrea să ajute: să aibă răbdare, dacă într-adevăr intenția este de a sprijini. Nu să pună presiune dintr-o nevoie personală de gratificare urgentă — adică din dorința de a obține satisfacția că victima „l-a ascultat” și a făcut ce i s-a spus. Mai ales că, de foarte multe ori, chiar abuzatorul face exact acest lucru: îi cere victimei să facă urgent ceea ce spune el. Iar astfel, victima poate ajunge să-l perceapă și pe cel care vrea să ajute ca pe un alt tip de abuzator, care insistă ca lucrurile să se întâmple doar așa cum crede el/ea.

Când știm că este momentul să anunțăm autoritățile?

Evident, în situațiile de criză, de conflict perceput auditiv sau vizual — atunci când vedem sau auzim că victima este în pericol iminent. Chiar și legea 217/2003 încurajează ca terțe persoane, nu doar victima, să solicite intervenția la 112 sau la cea mai apropiată secție de poliție.

De asemenea, dacă victima însăși cere ajutor de la terți (vecini, rude, prieteni) și vrea să iasă din situația abuzivă, poate fi însoțită pentru a face demersurile legale necesare — plângere la Poliție, solicitarea unui ordin de protecție, inclusiv direct prin Tribunal.

În caz de violență fizică, este foarte important să se adune dovezile necesare: - certificate medico-legale, fotografii datate cu urmele vizibile ale agresiunii (echimoze, răni etc), alte elemente care pot susține declarațiile victimei în fața autorităților.

Spuneți-ne mai multe despre proiectele asociației pe care ați fondat-o, ,,Pas Alternativ". 

Asociația ,,Pas Alternativ" este consecventă de peste 20 de ani în ceea ce oferă victimelor violenței, anume parte de îndrumare/informare (telefonic/email sau mesaje), facilităm legătura cu alte instituții care oferă adăpost sau alte forme de intervenție, consultanță juridică prin intermediul cabinetelor de avocatură cu care colaborăm, consiliere psihologică și psihoterapie prin colegii psihologi/psihoterapeuți, și de asemenea intervenție legată de aspecte sociale prin intermediul asistenților sociali cu care colaborăm în cadrul rețelei locale a profesioniștilor din domeniul de prevenire și combatere a violenței domestice.

Dar activitatea / programul de bază din 2018 încoace până în prezent este Grupul de suport pentru Învingătoare ,,ȘI EU REUȘESC" (parte din ,,rețeaua învingătoarelor"; am rupt eticheta de “victimă” tocmai pentru a da încredere într-o abordare pozitivă), cu întâlniri periodice în a doua și a patra sâmbătă din lună, grup deschis, gratuit, moderat de colega noastră Timar Rozalia, secondata uneori și de învingătoare care au ieșit mai de mult din relații abuzive și acum sunt resurse de suport pentru cele aflate încă în situație.

Grupul adună circa 90 de persoane, femei care au fost sau încă sunt în situație de violență, sau persoane care susțin/ajută victime în calitate de prietene/rude și care au fost cel puțin o dată la întâlnirile grupului. Se întâmplă însă frecvent ca doamnele în cauză să găsească un loc prielnic prin acest grup ;i să revină ori de câte ori simt nevoia sau au nevoie de un suport real psiho-emoțional, dar și concret.

Alături de grup, organizăm periodic tabere pentru învingătoare (de weekend), unde se lucrează prin diferite metode psihoeducative la cunoașterea de sine, conștientizare, relaxare și optimizare personală.

Totodată, suntem organizația activă în comunitate pe acest subiect, fiind prezenți atât în acțiuni civice pe care le și organizăm (vezi marșul), cât și în dialogul/dezbaterile publice sau profesionale care aduc în discuție tema violenței împotriva femeilor, sub toate formele ei și fără criterii de discriminare.