Exclusiv „Să lucrăm cu penseta și cu mare vigilență”. Cât de riscant e pariul României cu Trump

Expert în diplomație, politologul Radu Albu Comănescu explică, într-un interviu pentru „Adevărul” de ce România a luat decizia corectă de a fi prezentă la prima reunine a Consiliului pentru Pace, la Washington. În contextul în care chiar și Uniunea Europeană va avea reprezentant în SUA, România nu-și poate permite să sfideze singurul aliat care îi poate asigura securitatea.

Președintele României, Nicușor Dan, a acceptat invitația lui Donald Trump și va lua parte la prima reuniune a Consiliului pentru Pace, organizată pe 19 februarie, la Washington. România va avea statut de observator la acest consiliu, iar șeful statului a explicat, într-o postare pe Facebook, că participarea va avea ca obiectiv reafirmarea sprijinului pentru eforturile internaționale de pace și disponibilitatea țării noastre de a contribui la procesul de reconstrucție din Fâșia Gaza.

Decizia lui Nicușor Dan a stârnit reacții diferite din partea experților, iar unii dintre ei critică faptul că președintele a dat curs invitației venite de la Washington. Într-un interviu pentru „Adevărul”, politologul Radu Albu Comănescu, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, analizează această decizie și explică de ce în contextul dat aceasta este cea mai potrivită. Profesorul Radu Albu Comănescu este expert în politici europene și diplomație, și mai predă materii strâns legate de designul instituţional al Uniunii Europene (construcţie europeană, teorii ale integrării, guvernanţă, politici executive).

Adevărul: Președintele Nicușor Dan a anunțat că acceptă invitația lui Trump și va fi prezent la prima întrunire a Consiliului pentru Pace, la Washington. E o decizie inspirată?

Radu Albu Comănescu: Ca întotdeauna cu România, situația este complicată și ne invită la măsuri prudente. Ceea ce înseamnă că poziția de observator mi se pare că îndeplinește un rol de mediere între cei care ne-ar cere să refuzăm la modul deschis și cei care ar solicita o intrare cu drepturi depline și pe poziția de membru deplin. Ce aș putea adăuga este următorul lucru.

Noi avem, deocamdată, ca țară cu resurse — mai ales în zona de securitate — mai limitate, de exemplu, decât Polonia. Nu avem deci capacitatea să refuzăm un partener care s-ar putea să aibă nevoie de ajutorul nostru. Noi ne gândim desigur că la rândul nostru vom avea nevoie de ajutorul acestui partener. E până la urmă o chestiune de raport de putere care a fost, mi se pare, destul de bine gândită și de eliminarea oricărei posibile interpretări de tip adversarial sau critic care ar putea să vină de la Washington, așa cum s-a întâmplat de repetate ori cu România în decursul anului trecut.

Am ales calea diplomației

Am ales încă o dată calea de mijloc, dar cum și cât timp va putea România să joace această carte și pe viitor?

Cred că pe undeva această cale de mijloc este o soluție de intermediere, așa cum România știe să facă uneori înspre bine, uneori înspre rău. Consider că de data aceasta a fost o alegere destul de înțeleaptă, ca să nu spun direct înțeleaptă, pentru că este ca și Italia, de pildă, undeva o intersectare, să spunem, a intereselor euroatlantice. E ceea ce încercam să facem și prin unele absențe, de pildă, atunci când la Davos Nicușor Dan nu a participat, probabil pentru a nu se duce la un forum în care s-ar fi discutat o serie de critici la adresa Statelor Unite, în care ar fi fost atras ca președinte al unui stat din Uniunea Europeană.

Deci, asemenea alternanțe de poziții construiesc un soi de echilibru, dar care, trebuie spus, este foarte greu de gestionat, pentru că va depinde foarte mult de context, va depinde foarte mult ce înseamnă această platformă Consiliul de Pace, ce implică acea flexibilitate instituțională, pentru că deocamdată nu știm ce vine cu calitatea de membru, ce vine cu calitatea de observator, dar știm că este o platformă de colaborare cu Statele Unite. Deci, va trebui să lucrăm așa, cu penseta, farmaceutic, deci cu mare vigilență, mai ales în raport cu o administrație care știm că are sensibilitățile ei și uneori orgoliile ei bine manifestate.

Nici măcar UE nu-și permite să-i sfideze pe americani

Președintele spunea că se va consulta cu aliații europeni, iar până la urmă vedem că și Uniunea Europeană a decis să aibă un reprezentant la Washington. De ce această invitație a fost de nerefuzat pentru România?

Să știți că este greu de decis, pentru că Uniunea Europeană în largul ei nu a luat o decizie concretă și a trimis tot ca observator comisarul pentru Mediterana, Italia participă ca observator, Ungaria, Bulgaria au intrat ca țări membre, deci cu drepturi depline. Vedem și o serie de refuzuri nete de la Franța, de la Germania, iar în afara Uniunii Europene, de la Marea Britanie. În schimb, mai sunt o serie de țări care încă nu au emis o opinie și sunt curios unde va înclina balanța, câți vor alege aceeași poziție de observator, care totuși rămâne una de validare a inițiativei lui Donald Trump în măsura în care vedem că în procesul de pace din Orientul Mijlociu America este cea care deține controlul aproape absolut al inițiativelor diplomatice și militare, de la Acordurile Abraham din perioada primului mandat și terminând cu presiunea militară pusă în acest moment pe Iran, trecând evident prin loviturile anterioare și susținerea Israelului. În zona Ucrainei, în conflictul cu Rusia, tot America are acest angajament care — bun, pe de o parte politic și militar — a fost o vreme clar avansat din partea ei.

Ce fac în tot acest timp Uniunea Europeană și ONU, ce atuuri mai păstrează?

Europa își mobilizează acum resursele, recâștigă zona de contribuție economică și militară, dar inițiativa politică și diplomatică rămâne deocamdată în mâna Statelor Unite, care au prins Ucraina într-o serie de acorduri bilaterale, am văzut în sfera economică, și atunci pe undeva se conturează acest Consiliu ca un soi de soluție eficientă la niște crize globale pe care ONU nu are capacitatea sau uneori nici voința să le reglementeze.

La ce să ne așteptăm de la Consiliul pentru Pace

Ce așteptări ar trebui să avem de la acest Consiliu pentru Pace? Ar putea rezolva problemele pe care ONU nu a fost capabilă să le soluționeze și nici nu dă semne că va reuși vreodată?

Că acest Consiliu va dura 3 ani, probabil cât președinția Donald Trump, că se va dizolva sau va rămâne după o perioadă inactiv, vom vedea, dar pe moment este un element care, atât timp cât galvanizează resurse, capabilități și voință politică, cred că România nu pierde alăturându-se acestui Consiliu. Pe fond, nici europenii, dacă manifestă suficientă solidaritate față de ideea transatlantică și ideea unui Occident mai solidar, s-ar putea să nu rateze ocazia de a contribui.

Există o întreagă controversă și în ce privește acest statut de observator la Consiliul pentru Pace. Contestatarii președintelui susțin că, în realitate, Carta acestui consiliu nu ar include nicio mențiune privind posibilitatea de a fi „observator” în cadrul organizației. Ori dacă nu există statut, cum îl pot inventa România și Italia sau Uniunea Europeană?

Asta spuneam apropo de flexibilitate, pentru că din moment ce, de exemplu, Polonia a fost prima care a anunțat intenția de a fi observator, apoi și-a revizuit poziția, dar știm că Polonia e împărțită în acest moment în termeni de politică externă între un președinte mult mai pro-american decât e premierul Donald Tusk, care ține frâiele, și Sikorski, care țin frâiele amândoi unei linii pro-europene.

Dar în cazul Italiei, și la fel și în cazul nostru, cred că ne folosim tocmai de această lipsă explicită a poziției de observator pentru a o crea. Însemnând că ne interesează, iar acest interes ar genera o poziție de observație pe care, probabil, americanii nu vor refuza să o accepte.

Ar fi o surpriză ca însuși Donald Trump să ceară o poziționare mai fermă din partea celor care oscilează încă sau va accepta acest compromis?

Întrebarea este în ce formă ar accepta, și dacă nu va veni, de exemplu, cu obligația ca după un an să devii membru cu drepturi depline. Și după acei trei ani să fie plătit faimosul miliard, care, în momentul acesta, nu doar pentru noi, dar și pentru alte țări, nu e tocmai o sumă ușor de distribuit. Deci e discutabil că întreaga construcție... Trebuie, pe de altă parte, să ne amintim că toate aceste inițiative internaționale au un moment de rezistență la începutul lor. Vor avea întotdeauna critici, fie că sunt platforme de negocieri, fie că sunt platforme de cooperare. Și Organizația Mondială a Comerțului, care a început în 1994, a avut același destin de controverse cu privire la criterii, de ce este făcută doar în direcția liberului comerț internațional, deși era evident că era bazată pe vechiul GATT și așa mai departe.

Deci pe undeva nu mă miră ping-pong-ul de opinii pozitive, negative. Dar suntem într-o perioadă în care, fără anumite decizii mai radicale sau raporturi de forță bine exprimate sau tranșări de poziție, nu cred că vom evolua și, până la urmă, ceea ce fac Statele Unite acum și ceea ce face Donald Trump face parte dintr-o zonă de soluționare a unor conflicte, evident cu tentația de a trage cât mai mult din beneficiile ulterioare către piața americană.

Critici fără substanță

Vedem că cei mari susținători ai președintelui au devenit peste noapte cei mai aprigi contestatari ai săi, iar unii dintre ei cer ca România să devină mult mai contondentă în raport cu Donald Trump, deși nici măcar UE nu riscă să sfideze America. Sunt realiste  așteptările lor, în contextul în care depindem atât de mult de SUA din punctul de vedere al securității?

Legat de poziționarea față de Nicușor Dan și criticii care acum apar, ce aș putea spune este că cred că mulți s-ar aștepta să mai putem practica politica idealistă, de valori, care multă vreme a fost practicată de Uniunea Europeană în perioada în care sistemul relațiilor internaționale de tip liberal pur încă funcționa. Politică la care, trebuie spus, România a ajuns printre ultimele la masă. Să zicem că mergea în perioada democraților de la Casa Albă. Fie spus în paranteză, și Joe Biden după primul mandat al lui Trump a adoptat și a adaptat un set de politici care mergeau mai degrabă în spiritul republicanismului conservator decât al democraților așa cum erau ei înainte în perioada Obama.

Dar nu se poate duce în acest moment o politică idealistă, o politică a valorilor, pentru că în prezent avem nevoie de pragmatism. Noi trebuie să observăm unde sunt centrele de putere, de reacție, care schimbă raporturile dintre statele membre și generează ceea ce spunea Marco Rubio chiar ieri-alaltăieri, anume o nouă ordine mondială pe care America înțelege și vrea să o coordoneze, evident, punând China cât mai departe de posibilitatea de a domina această ordine. Și atunci, politica de pragmatism este în acest moment singura care poate fi practicată. Nu știu dacă cei care visează la politica idealistă — să zicem în teoria relațiilor internaționale sau în institutele europene avem constructiviștii sau neoconstructiviștii și așa mai departe, dar realismul vine întotdeauna și ne izbește între ochi.

Și atunci ce este de făcut?

Deci noi trebuie să facem o asemenea politică încât să ținem cont nu de ce spun unii, ci de lucrurile pe care le fac aceștia. Și să ne coordonăm cu cei cu care putem avea o sinergie de interese, chiar dacă această politică contrazice, de pildă, perioada anterioară. Și mi-ar plăcea să înțelegem lucrul acesta: indiferent de vremuri, tot ce se întâmplă în politică trebuie tratat ca atare.

Cum ar trebui să înțelegem poziția UE față de americani și poziția tot mai radicală a unora față de Trump?

Realitatea este cea care este și uneori mi-e greu să înțeleg poziția europenilor care solicită de la americani un alt tip de poziție sau un alt tip de atitudine, un alt tip de interacțiune decât cel practicat până acum, pentru că le convine mai bine europenilor. Nu după unitatea de măsură europeană se desfășoară relațiile internaționale, oricât nu le-ar plăcea celor de la Bruxelles, Paris sau Berlin să creadă. Pur și simplu forța și credibilitatea acestei forțe este cea care determină în ultimă instanță inclusiv raporturile mai pașnice între state. Deci e dificil și trebuie înțeles că perioada care se deschide ne va duce către ceea ce uneori am numit compromisuri.

Spre ce compromisuri tindem de acum să ne îndreptăm?

Există compromisuri fără a ne compromite. Există compromisuri cu realități în schimbare, există adaptabilitate, există flexibilitate în speranța că putem reveni la o situație în care norma valorică și interacțiunea constructivă de tip globalizare deschisă poate să aducă din nou beneficii mai bine gândite și mai bine structurate decât în perioada anterioară, atât de contestată acum.