Mărturii despre Revoluția din 1989: „Erau trăgători de elită pe blocuri. Ştiau exact unde erau amplasate posturile noastre şi trăgeau cu precizie“

Noi mărturii vin să confirme faptul că, după fuga cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, securiștii nu s-au retras în dispozitive ci au continuat lupta împotriva poporului român.

Ion Daniel Hristea era militar în termen la Bucureşti, într-o unitate militară a M.Ap.N. a început stagiul militar în ianuarie 1989 la U.M. 01108, apoi la 01208 din Bucureşti. În decembrie eram la 1210 din cadrul lui 1308 la arma Chimic, unităţi militare aflate în zona Ghencea, pe drumul spre Măgurele.

La 17 decembrie 1989, a intrat în alarmă de luptă. „Am primit echipament complet de luptă, iar între 17 şi 22 decembrie 1989 am executat pază şi apărare în unitate. Pe 22 decembrie, am primit misiune să ne ducem la Fabrica de Lapte, pentru apărare. Am ieşit din unitate şi nici măcar nu am ajuns acolo pentru că mulţimea a început să ne huiduie şi să arunce în noi cu diverse... şi comandantul plutonului, ofiţerul, a hotărât să ne întoarcem în unitate“, i-a povestit el col (r) Costinel Venus Mirea din Craiova, unul dintre militarii răniţi grav în Revoluţia din 1989.

Pe 22 seara a început să se tragă asupra unităţii sale din blocurile turn ale cartierului Ghencea. „Erau trăgători de elită pe blocuri, pentru că am avut colegi care au fost împuşcaţi în timp ce puneau perdeaua la fereastră. Spun că erau trăgători de elită pentru că am avut coleg care, în momentul când s-a dus cu pătura la fereastră pentru a o camufla şi a apărut cu silueta în dreptul ferestrei, a fost împuşcat. Am avut morţi şi răniţi. Nu ştiu câţi. S-a tras din blocurile cu 10 niveluri. S-au deplasat militari şi s-au găsit şi locurile de unde s-a tras. Asta se întâmpla cam pe 24, 25, când s-a plecat în cercetare“, rememorează el tragedia acelor zile.

În noaptea de 22 se trăgea asupra lor și au răspuns, la rândul lor, cu foc, către direcţia din care se trăgea. „Aveam 400 de cartuşe, eram înarmaţi până în dinţi. Se trăgea asupra comandamentelor tuturor unităţilor care erau acolo. Ştiau exact unde erau amplasate posturile noastre şi trăgeau cu precizie. Cred că aveau aparate cu care vedeau noaptea“, continuă el să povestească.

S-a tras toată noaptea de 22 spre 23. Ziua, pe 23, s-a liniştit toată treaba. Schimburile de focuri nu durau mai mult de 45 de minute. Se trăgea foarte des. În momentul în care se trăgea într-o anumită direcţie, din direcţia înspre care se trăgea se răspundea cu foc. Intervalele între focuri erau mici, erau scurte.

Cu glonțul în mână

Ion Daniel Hristea a fost împuşcat în noaptea de 22 decembrie, la ora 22:00. „Eram în tranşee, în şanţul din faţa Comandamentului. Locaşul de tragere era pentru poziţia culcat. La 3 - 4 metri în spatele nostru erau maşini de luptă, pe care le scoseseră şi nu au mai apucat să intre în parcul auto. Habar n-am! Gloanţele au ajuns în maşini şi din maşini au ricoşat şi m-au lovit pe mine. Glonţul ricoşat mi-a intrat în mâna stângă. Şi în momentul de faţă, tot în mână este. O schijă mai mare mi-a putut-o extrage la spital. Cea care fost mai mică o simt şi acum. Nu pot să o mai scot. S-a calcifiat ceva, în jurul ei, acolo“, spune rănitul de la Revoluție.

Abia a doua zi dimineaţă jurul orei unu a venit cineva de la Infirmerie şi m-a bandajat. „Era foarte frig. Aveam o mânuşă trasă peste mână şi mai împiedica puțin hemoragia. Ce era să fac? La Infirmerie mi-a curăţat rana şi m-a bandajat. Atâta tot. Din mână, ce au putut să scoată au scos, ce nu au putut să scoată, nu au scos. Glonţul pe care mi l-au putut scoate din mână l-au scos la Spitalul Militar Central. Am avut trei internări. Am avut afectate şi oasele“, spune bărbatul.

Până pe 25 decembrie a rămas în unitate, pentru că erau alţii mult mai grav decât el. erau mulți împușcați. El crede că „diversiunea a fost făcută în scopul de a crea confuzie, de a crea panică, de a crea ce s-a întâmplat, de a trage unităţile, unele în altele. Au fost mulţi morţi şi răniţi“.

Colegul de alături nu a avut aceeași șansă. „Militarul a murit în seara zilei de 22 decembrie. Au scos un transportor blindat şi l-au dus la spital. Cred că a murit pe drum. Am aflat şi noi după. Am mai avut colegi care au fost răniţi. În spate, în braţe, în umăr. Am mai avut colegi care au avut de suferit. Ştiu că au murit colegi şi de la alte unităţi. Nu ştiu număr, nu ştiu când“, își aduce aminte de acel decembrie însângerat. 

„Nu se cunoaște adevărul“

Col (r) Costinel V. Mirea a rămas infirm la Revoluţia din 1989. Acum, revoluţionarul se deplasează într-un cărucior şi are nevoie de ajutorul celor din jurul său. Dar nu se resemnează. După ultima decizie a autorităţilor române, este de părere că este necesară o nouă structură în cadrul Parchetului General, care să se ocupe de Revoluţie. „După 33 de ani de la Revoluţie nu se cunoaşte adevărul. Şi nu mai avem la dispoziţie alţi 33 de ani“, spune el. 

Costinel Mirea a fost împuşcat în timp ce se afla în misiune de luptă la Craiova urmărind doi terorişti care trăgeau dintr-un bloc asupra civililor şi unităţii sale militare. Unul dintre cei doi l-a lovit cu un glonţ de calibru sub 6 mm, care l-a lăsat paralizat pe viaţă. „Gloanţe de acest tip nu se aflau în dotarea Armatei Române la acea dată. În schimb, le avea Securitatea, după cum o demonstrează procesele-verbale găsite recent la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii“, spune Costinel Mirea. 

Andrei Ursu (64 de ani), fiul disidentului Gheorghe Ursu, coordonatorul volumului „Căderea unui dictator“, alături de Roland O. Thomasson, spune că a demonstrat cu documente faptul că „teroriștii din 1989 erau membrii rețelei pe care Securitatea o pregătea de mult timp pentru lupta de rezistență. «Rezistenții», cum erau numiți ei, nu au depus armele pe 22 decembrie și au continuat lupta“, dezvăluie Andrei Ursu.

„Din păcate, deși în Dosarul Revoluției, care cuprinde peste 3.300 de volume, ei sunt consemnați cu nume și prenume și sunt informații legate inclusiv de tipul de armament folosit, de tunelurile din București la care doar ei aveau acces, niciun securist nu a fost anchetat. Identitatea trăgătorilor a fost subiectul cel mai puțin studiat pe plan științific în toți acești ani, deși societatea românească a cerut cu insistență și cu durere răspunsuri“, spune, cu regret, Andrei Ursu.