De ce scapă de sancțiuni profesorii cu comportament inadecvat. ISMB nu are niciun fel de evidență a reclamațiilor

Cazul de la Dinu Lipatti, unde un profesor care ar fi abuzat sexual o elevă de 13 ani, în 2011, predă în continuare, readuce în atenția publică întrebări legate de felul în care sunt gestionate abaterile din sistemul educațional. De la jigniri adresate elevilor și abuz emoțional până la agresiuni fizice sau sexuale, astfel de acuzații la adresa unor cadre didactice au apărut în repetate rânduri de-a lungul anilor, de cele mai multe ori anonim sau în discuții purtate în șoaptă. Deși legea oferă multiple modalități de sancțiune ale profesorilor cu abateri disciplinare, în practică acestea sunt rare. Am solicitat Inspectoratului Școlar al Municipiului București (ISMB) statistici cu privire la numărul de reclamații din ultimii ani și măsurile dispuse de unitățile de învățământ. Instituția nu are niciun fel de evidență a datelor.  

Ce nereguli sunt considerate abateri și ce sancțiuni prevede legea

În Legea Educației este specificat clar că personalul didactic are obligația să-și exercita profesia respectând legea, dar și interesul superior al copilului. Sunt considerate abateri disciplinare, printre altele:

• violența fizică și verbală împotriva elevilor sau colegilor;
• faptele sau atitudinile care pun în pericol sănătatea sau integritatea fizică și psihică a elevilor;
• manifestarea convingerilor politice și prozelitismul religios în spațiul școlar;
• activitățile care prejudiciază imaginea, demnitatea sau drepturile copiilor

Modalitățile de sancționare ale angajaților care încalcă aceste reguli sunt multiple și raportate la gravitatea abaterilor: avertismentul scris; reducerea  salariului de bază cu până la 15%, pe o perioadă de 1-6 luni; suspendarea, pe o perioadă de până la 3 ani, a dreptului de înscriere la un concurs pentru obținerea gradației de merit, pentru ocuparea unei funcții de conducere ori a unei funcții didactice superioare; suspendarea dreptului de a face parte din comisiile de organizare și desfășurare a examenelor naționale, pe o perioadă de până la 3 ani; desfacerea contractului de muncă. 

Sancțiunile disciplinare pot fi decise și aplicate, în primul rând, de fiecare unitate de învățământ în parte, în baza raportului unei comisii de disciplină. În cazurile foarte grave, pot fi solicitate rapoarte de la DGASPC.

Deși nu aplică direct sancțiunile, inspectoratele școlare au mai multe atribuții: pot fi sesizate sau se pot autosesiza, pot dispune controale, monitoriza situațiile și verifica măsurile, mergând până la anularea acestora, după analizarea contestațiilor. 

Nu există date centralizate cu privire la sesizările de violență verbală sau fizică

Capitala este, fără îndoială, unitatea administrativ-teritorială cu cele mai multe unități de învățământ  din țară. Am solicitat Inspectoratului Școlar al Municipiului București mai multe informații referitoare la sesizări și sancțiuni:

• câte controale au efectuat, în ultimii cinci ani, în urma sesizărilor de violență fizică sau verbală asupra elevilor
• care au fost sancțiunile dispuse de unitățile de învățământ
• câte sancțiuni au fost contestate în instanță
• câte contracte de muncă au fost desfăcute

Răspunsul oficial al ISMB: nu există o evidență centralizată a acestor cazuri. 

,,La nivelul Inspectoratului Școlar al Municipiului București nu există o situație centralizată distinctă care să reflecte toate cazurile la care faceți referire. Inspectoratul Școlar al Municipiului București gestionează sesizările primite în funcție de competențele legale, fiecare caz fiind analizat punctual. Totodată, conform cadrului normativ în vigoare, unităților de învățământ le revine responsabilitatea de a ține evidența fiecărui caz în parte, precum și de a dispune în consecință". 

Cum să scapi nepedepsit la catedră

Deși legea permite sancțiuni și există prevederi clare, în practică acestea sunt rare. Iar profesori al căror comportament nepotrivit este cunoscut nu doar că rămân în continuare în sistem. Cum este posibil? Alexandra Chirea, profesoară cu 17 ani vechime, spune:

,,Rămân în sistem pentru că li se permite. Nu este imposibil nici să dai afară un profesor, cu atât mai mult să îl sancționezi. Trebuie doar să vrei. Ceea ce nu există este voința de a face ceva și de a lua măsuri. Se merge după faptul că nu ne băgăm. Toți știm, toți ne mirăm, dar cumva ,,nu e treaba noastră", ,,nu ne băgăm în asta", ,,dacă ne dă în judecată". (...) Iau atitudine de câte ori aud despre un astfel de caz și mi se spune că sunt ,,rea", că vreau să dau oameni afară, să le iau pâinea de la gură"

Totodată, vorbește și despre o frică generalizată la nivel instituțional:  de asumare a deciziilor.  

,,Eu cred că frica asta este de la cel mai mic până la cel mai mare și invers. Profesorii se tem, nu vor să facă parte dintr-o comisie de disciplină, pentru că nu vor să își cerceteze un coleg fără să înțeleagă că nu e vorba de colegialitate aici și că dacă există o neregulă ea trebuie anchetată și taxată. Directorii nu își asumă, iar profesorii știu că nu îi au pe directori în spate de partea lor. Și atunci le este și mai frică. Directorii nu își asumă pentru că știu că nu au ajutor de mai sus, din partea inspectoratelor și, mai ales, din partea departamentelor juridice din inspectorate". 

La toate acestea se adaugă, spune profesoara, și teama de scandal. Alexandra Chirea povestește și o situație concretă, în care a făcut parte dintr-o comisie de disciplină.

,,Mi-am făcut treaba alături de colegele mele și ancheta pe care am făcut-o în acea comisie a găsit profesorul vinovat. Însă Inspectoratul Școlar al Municipiului București a ridicat sancțiunea, probabil ca să scape de scandal și procese. Era un caz de manipulare asupra unui elev."

De ce tac elevii și părinții

Pe altă parte, profesoara vorbește despre încă un tip de situații des întâlnite în practică:

,,Mi s-a întâmplat ca un copil să reclame ceva, iar apoi părinții să își retragă plângerea și să nu mai recunoască ce au spus, iar eu să fiu acuzată că denigrez și amenințată că voi fi dată în judecată. Și atunci oamenii se sperie pentru că nu se pot baza nici pe asta". 

Alteori, povestește cadrul didactic, părinții și elevii nu reclamă deloc neregulile. 

,,Nu reclamă de frică să nu pățească copilul ceva, să nu fie persecutat după etc. (...) Și într-o oarecare măsură au dreptate". 

,,Mi se pare incredibilă ura pe care o văd față de copii"

În multe dintre cazurile în care elevii vorbesc despre abuzuri, practica arată că reacția inițială a unei bune părți a societății este de a pune sub semnul întrebării credibilitatea copilului. Apare frecvent ideea că „ a făcut ceva” sau că ar fi provocat reacția profesorului, mutând astfel responsabilitatea de pe adult pe elev. Acest tip de discurs contribuie la descurajarea raportării și perpetuează tăcerea. Profesoara Alexandra Chirea critică ferm această perspectivă:

,,Mi se pare incredibilă ura pe care o văd față de copii. Copiii sunt de toate felurile. Ei sunt în formare, se pot schimba. Noi suntem adulți și suntem acolo tocmai ca să nu reacționăm așa."

,,Dacă reclamăm toți, cred că un pic lucrurile se vor mișca"

În lipsa unei asumări instituționale clare, cum putem vorbi despre mai puține comportamente nepotrivite îndreptate asupra copiilor - de la umilire și jigniri până la hărțuire și agresiuni fizice - ? Profesoara Alexandra Chirea consideră că schimbarea poate veni din presiunea constantă exercitată de cei care aleg să nu ignore neregulile:

,,Eu am un principiu: dacă observ o neregulă, întotdeauna o reclam. Chiar dacă știu că nu se întâmplă nimic. Dacă reclamăm toți, de câte ori vedem că se întâmplă astfel de lucruri, cred că un pic, un pic lucrurile se vor mișca. Dacă un profesor e reclamat în fiecare an de 150 de elevi, cred că nu mai poate fi chiar așa de mult trecut cu vederea".