Confuzia lui Joe Biden: ce valoare mai are promisiunea făcută europenilor că „America s-a întors” după criza din Afganistan

Modul haotic de retragere a armatei americane a produs confuzie la Washington şi în întreaga lume cu privire la rolul pe care vrea să şi-l asume SUA pe scena mondială. Ce mai înseamnă în acest context asigurarea lui Biden că „America s-a întors”?, se întreabă Edward Luce într-un editorial publicat în Financial Times.

Retragerea trupelor americane a împlinit o promisiune a preşedintelui american, aceea de rupe seria „războaielor eterne”, încălcând, totodată, o alta - remedierea şi reprioritizarea alianţelor la care renunţase Donald Trump. Biden a semnalat după câştigarea alegerilor că acordă valoare acestor alianţe, prin contrast cu predecesorul său.

Mâhnirea Europei e că Biden ar fi putut să se ţină de ambele promisiuni- pentru că ar fi putut să se consulte îndeaproape cu aliaţii săi europeni în privinţa retragerii din Afganistan. A ales însă să nu o facă.

Faptul că a fost vorba de o intervenţie NATO în urma unui atac asupra Americii - singura dată când s-a aplicat articolul V privind apărarea reciprocă a aliaţilor - a pus sare pe rana. Europa e obişnuită să fie dată deoparte, uneori pe bună dreptate, alteori nu. A fost cazul în 1956, când preşedintele Dwight Eisenhower a avut dreptate să pună presiuni economice pe Franţa şi Marea Britanie pentru a le forţa să-şi încheie aventura în Canalul Siez. În 2003, George W Bush a dat deoparte obiecţiile Franţei şi Germaniei la planurile sale de invazie a Irakului. Poate că Lyndon Johnson ar fi trebuit să fie mai atent la exemplul lui Harold Wilson, care nu a alăturat Marea Britanie războiului din Vietnam, unica dată când aceasta nu a stat alături de SUA într-un război important.

Indiferent că judecă corect sau sunt în eroare, europenii au un angajament suficient de puternic faţă de alianţa lor cu SUA pentru a supravieţui tratării lor ca prea agasanţi. Alianţa occidentală nu riscă să se rupă şi SUA nu sunt pe punctul de a se retrage într-o reverie izolaţionistă.

Doar că Occidentul nu poate funcţiona nedeterminat în lipsa unei strategii clare - iar aceasta depinde în bună parte de America. Or, Biden nu pare să se fi decis asupra unei politici externe definite în ciuda promisiunilor de campanie de „restaurare a alianţelor”, „promovare a democraţiei” şi concentrare pe puterea Chinei în regiunea indo-pacifică. Toate acestea gâdilă urechile vesticilor, dar Biden pare să nu poată face coerente propriile promisiuni în măsura în care nu ia decizii ferme şi nu alege o direcţie de urmat în privinţa rolului Americii.

Tensiunile între aspiraţiile lui Biden se văd în privinţa Chinei unde nu pare a urma o cale diferită de Trump. Explicaţia pentru retragerea din Afganistan a fost concentrarea resurselor pe diminuarea puterii Chinei. India ar fi fost contraponderea importantă a Americii la China. Iar acum Pakistanul, eternul adversar al Indiei, tocmai şi-a întărit puterea odată ce Afganistanul e sub control taliban. În plus, Afganistanul lipsea din puzzle-ul Chinei - şi sunt semnale că talibanii vor aproba proiectul uriaş de infrastructură al Chinei şi investiţiile în extragerea mineralelor în schimbul refuzării unui sanctuar pentru separatiştii musulmani uiguri.

De oriunde ai privi din America, Biden şi Trump sunt puternic opuşi. Dar cu cât te îndepărtezi de America, cu atât deosebirile dintre ei se estompează. Prietenii Americii  au o preferinţă puternică pentru  democraţi în defavoarea trumpismului. Ei însă nu-şi pot face o imagine clară a ceea ce înseamnă asta în privinţa rolului Americii în lume. Suspiciunea, probabil justificată, este că nici America nu ştie, notează Edward Luce în Financial Times.