„Moartea României“ și retorica fricii promovată de Moscova. Cum transformă rușii Transnistria într-un pretext pentru amenințări la adresa Bucureștiului

O serie de declarații alarmiste apărute în presa rusă, pe fondul unor dezbateri academice din spațiul occidental privind securitatea regională, readuc în prim-plan un tipar bine cunoscut: folosirea Transnistriei și a României ca elemente de presiune retorică într-o narațiune menită să justifice escaladarea și să inducă teamă.

O serie de declarații apărute recent în spațiul public german, care sugerează posibilitatea dislocării unor forțe NATO în regiunea transnistreană, au reaprins temerile legate de o extindere periculoasă a conflictului din Ucraina. Experți ruși avertizează că un asemenea scenariu ar putea duce la o escaladare extremă, inclusiv la folosirea armelor nucleare, iar România este indicată drept una dintre țintele prioritare într-o eventuală confruntare directă cu Rusia, pe site-ul rusesc news.ru.

Pornind de la un articol publicat de Atlantic Council, semnat de un cercetător afiliat Universității din Bonn, mai mulți „experți” ruși au ajuns rapid la concluzii extreme, vorbind despre atacuri nucleare, distrugerea Bucureștiului și un presupus complot occidental de extindere a războiului. Afirmațiile lor ridică însă serioase semne de întrebare atât din punct de vedere factual, cât și logic.

Iulian Romanișin, cercetător la Centrul pentru Studii Avansate în Securitate, Strategie și Integrare al Universității din Bonn, propune consolidarea pozițiilor europene în sprijinul Ucrainei prin desfășurarea unui „contingent de menținere a păcii” al NATO, amplasat departe de linia frontului, inclusiv la granița Ucrainei cu Belarus sau în vecinătatea regiunii separatiste Transnistria.

De la analiză academică la scenarii apocaliptice

Textul citat de presa rusă propune, în termeni generali, ideea unei prezențe europene de sprijin pentru Ucraina, departe de linia frontului, inclusiv sub forma monitorizării unor frontiere sensibile. Nu este vorba despre un plan oficial NATO, nici despre o decizie politică, ci despre un exercițiu teoretic publicat de un think tank – practică obișnuită în mediul academic occidental.

Cu toate acestea, în interpretarea unor comentatori ruși, ipoteza este transformată într-un scenariu iminent de intervenție militară, care ar justifica, în mod preventiv, lovituri asupra unor state membre NATO. Această escaladare discursivă nu este susținută de fapte concrete și ignoră mecanismele reale de decizie ale Alianței Nord-Atlantice, care presupun consens politic și mandate clare.

Istoricul Valentin Mzareulov, specializat în istoria serviciilor secrete ruse, atrage atenția că problema-cheie este locul exact unde ar urma să fie dislocate aceste forțe. Dacă ar fi vorba despre Ucraina, Rusia a transmis deja că ar considera trupele NATO drept ținte legitime. În cazul Transnistriei, situația devine și mai complicată: o asemenea mutare ar presupune, în mod inevitabil, schimbarea conducerii regiunii separatiste, fie prin presiune politică, fie prin forță.

Or, în Transnistria se află deja un contingent militar rus, iar orice confruntare directă cu acesta ar putea declanșa o reacție în lanț. Mzareulov avertizează că, într-un astfel de scenariu, răspunsul Rusiei nu s-ar limita la teritoriul Republicii Moldova, ci ar viza centrele de comandă și sprijin logistic ale NATO, România fiind menționată explicit ca punct strategic-cheie.

Politologul Vladimir Andreev vede aceste discuții ca parte a unui tablou mai amplu. În contextul unor posibile negocieri între Rusia și Statele Unite privind Ucraina, orice nou focar de tensiune ar avantaja forțele interesate de prelungirea conflictului. Din această perspectivă, Transnistria apare ca o zonă convenabilă pentru destabilizare, mai ales în condițiile în care liderii europeni continuă să mizeze pe slăbirea Rusiei printr-un război de uzură.

Andreev susține că Moscova ar trebui să răspundă preventiv unor astfel de semnale, argumentând că experiența istorică arată că Europa nu reacționează la apeluri diplomatice decât atunci când costurile devin evidente.

Un alt element sensibil este rolul Ucrainei. În eventualitatea unei escaladări în Transnistria, Kievul ar putea fi tentat să intervină, nu în ultimul rând pentru a obține un respiro pe alte segmente ale frontului. Ideea unei operațiuni ucrainene în Transnistria nu este nouă și a fost vehiculată periodic de-a lungul ultimilor ani.

În opinia lui Mzareulov, Occidentul ar putea fi tentat să „deschidă” acest dosar înainte de încheierea conflictului din Ucraina, tocmai pentru a-l prelungi. Însă un asemenea calcul ar implica riscuri majore, iar reacția Rusiei, avertizează el, ar fi mult mai dură decât în alte episoade recente.

Amenințările nucleare, parte dintr-un tipar cunoscut

Declarațiile potrivit cărora România ar deveni „țintă prioritară”, iar Bucureștiul ar putea fi lovit cu arme nucleare, se înscriu într-un tipar deja familiar. De la începutul războiului din Ucraina, oficiali și analiști apropiați Kremlinului au recurs frecvent la amenințări nucleare implicite sau explicite, fără ca acestea să fie urmate de acțiuni corespunzătoare.

Astfel de afirmații par mai degrabă destinate consumului intern și intimidării publicului din Europa de Est decât unei analize strategice credibile. Ele ignoră realitatea că orice atac direct asupra unui stat NATO ar declanșa un răspuns colectiv, cu consecințe incomparabil mai grave pentru Rusia însăși.

Transnistria, un instrument retoric convenabil

Regiunea transnistreană este invocată periodic în discursul politic rus ca zonă de risc major, deși situația de pe teren a rămas relativ stabilă în ultimii ani. Prezența contingentului rus este rezultatul unui conflict înghețat, nerezolvat tocmai din cauza refuzului Moscovei de a-și retrage trupele, așa cum s-a angajat internațional.

A prezenta Transnistria drept o „linie roșie” absolută și a sugera că orice discuție despre securitatea regiunii ar justifica atacuri asupra României sau Republicii Moldova reprezintă o distorsionare gravă a realității și o tentativă de a muta responsabilitatea tensiunilor exclusiv asupra Occidentului.

De ce nu stau în picioare aceste scenarii

Afirmațiile experților ruși omit câteva elemente esențiale: NATO nu are mandate de „intervenție” unilaterală în regiuni separatiste, Republica Moldova nu este membră a Alianței, iar orice misiune internațională ar presupune acorduri politice complexe, nu acțiuni militare forțate.

În plus, ideea că o analiză publicată de un cercetător ar echivala cu o decizie de război reflectă fie o neînțelegere fundamentală a modului în care funcționează democrațiile occidentale, fie o manipulare deliberată a discursului public.

Între propagandă și realitate

Mai degrabă decât un avertisment realist, reacțiile experților ruși par să facă parte dintr-o strategie de comunicare menită să mențină o stare de mobilizare și să justifice continuarea confruntării cu Occidentul. România este menționată nu pentru că ar reprezenta o amenințare reală, ci pentru că este un stat membru NATO aflat în proximitatea unor zone sensibile.

În acest context, transformarea unor ipoteze academice în pretexte pentru amenințări nucleare spune mai multe despre starea discursului public din Rusia decât despre intențiile reale ale Alianței Nord-Atlantice. Iar pentru publicul european, astfel de ieșiri ar trebui privite cu prudență, nu cu panică.

Vă prezentă și articolul la care fac referire „analiștii“ ruși:

„Vladimir Putin nu trebuie să aibă drept de veto asupra garanțiilor de securitate pentru Ucraina“

Procesul de pace condus de Statele Unite pentru a pune capăt invaziei ruse din Ucraina continuă să sufere de un deficit major de credibilitate. Îndoielile sunt multiple: unii se întreabă dacă Vladimir Putin are, în realitate, vreun interes pentru un acord durabil, în timp ce alții atrag atenția asupra unei probleme mai profunde – riscul ca partenerii occidentali ai Kievului să prelungească războiul tocmai prin acceptarea tacită a unui veto rusesc asupra garanțiilor de securitate pentru Ucraina, scrie în Atlantic Council Iulian Romanișin, cercetător la Centrul pentru Studii Avansate în Securitate, Strategie și Integrare al Universității din Bonn.

Una dintre cele mai controversate idei aflate în circulație este aceea a amânării dislocării trupelor europene în Ucraina până după instituirea unui armistițiu. În practică, această abordare pare concepută pentru a eșua. Nimic nu este mai puțin convingător pentru Kremlin decât sugestia că un armistițiu ar crea condițiile necesare pentru a bloca definitiv orice viitoare înaintare rusă și pentru a pune capăt expansionismului Moscovei în Ucraina.

La mai bine de un an de la revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, ar fi trebuit să devină evident pentru liderii europeni că Statele Unite nu mai privesc garantarea securității Europei ca pe un interes național vital. Această schimbare fundamentală de paradigmă impune un răspuns lucid. În loc să reacționeze permanent la o agendă geopolitică dictată la Washington și la Moscova, Europa are nevoie să-și reafirme propria capacitate de decizie și să-și asigure un rol real în negocierile menite să pună capăt războiului.

Dacă liderii europeni doresc să participe ca parteneri egali la discuțiile privind viitorul securității continentului, nu își pot permite să excludă din start opțiunea unei prezențe militare în Ucraina. Inițiativa „Coaliția de voință”, condusă de Marea Britanie și Franța, a fost lansată la începutul lui 2025 tocmai pentru a menține implicarea administrației Trump în dosarul securității europene. Astăzi, ea reprezintă cea mai realistă cale prin care Europa își poate asigura un loc la masa negocierilor.

Prezența trupelor europene în Ucraina nu ar presupune, neapărat, implicarea directă în operațiuni de luptă. Există o gamă largă de roluri de sprijin și instruire care pot fi îndeplinite departe de linia frontului. De pildă, contingentele europene ar putea prelua o parte semnificativă a sarcinilor de monitorizare a frontierei Ucrainei cu Belarus și cu regiunea transnistreană, permițând astfel redistribuirea unităților ucrainene către alte zone critice. De asemenea, ar putea elibera forțe implicate în protejarea infrastructurii strategice, precum centralele energetice sau nodurile logistice.

„Cizmele pe teren” ar consolida și programele de instruire deja desfășurate de partenerii NATO ai Kievului. Din punct de vedere practic, este mai eficient – militar și economic – ca instruirea să aibă loc în Ucraina, nu prin deplasarea masivă a militarilor ucraineni în străinătate. În plus, prezența colegilor europeni ar avea un impact important asupra moralului armatei ucrainene și ar transmite un mesaj clar de solidaritate.

Mai important însă, o prezență militară europeană ar submina eforturile Rusiei de a bloca implementarea unor garanții de securitate credibile. Deși oficiali americani au acceptat ideea unei forțe de asigurare a unui eventual acord de pace, aceasta este, în prezent, tratată ca fiind condiționată de acordul Moscovei. Or, este puțin probabil ca Vladimir Putin să accepte orice ar exclude posibilitatea unor noi câștiguri teritoriale. Dislocarea trupelor ar transmite un semnal esențial: Rusia nu poate dicta termenii dezbaterii privind securitatea Ucrainei.

Criticii avertizează că o astfel de decizie ar provoca Rusia și ar duce la escaladare. Kremlinul mizează tocmai pe această teamă și a repetat constant că orice contingent militar occidental în Ucraina ar deveni o țintă legitimă. În același timp, costul inacțiunii ar putea fi o victorie rusă sau o „pace” favorabilă Kremlinului, care ar lăsa securitatea Europei vulnerabilă pentru ani de zile.

Experiența ultimilor ani sugerează că testarea acestor amenințări este o strategie mai eficientă decât cedarea în fața lor. De la declanșarea invaziei la scară largă, Putin a trasat în mod repetat „linii roșii” – de la livrările de armament occidental până la utilizarea armelor cu rază lungă de acțiune – fără ca avertismentele sale să fie urmate de reacțiile anunțate. De fiecare dată, amenințările s-au dovedit a fi lipsite de substanță.

Trimiterea de trupe europene în Ucraina implică riscuri reale, dar lipsa de acțiune riscă să transforme Europa într-un actor marginal, fără influență asupra propriului viitor. Dacă liderii europeni vor să evite situația în care nu se află la masa negocierilor, ci pe „meniu”, trebuie să-și afirme autonomia strategică. Iar primul pas este clar: Vladimir Putin nu trebuie să aibă drept de veto asupra garanțiilor de securitate pentru Ucraina.