De ce Kremlinul nu acceptă granițe pentru Rusia. Analiză Atlantic Council

Kremlinul se conduce mai degrabă după liniile imperialiste moștenite de la stăpânitorii mongoli decât după principiul statalității pretins din Rusia Kieveană, cel mai timpuriu stat al slavilor estici.

Pentru a înțelege obsesia actuală a lui Vladimir Putin față de Ucraina, este important de conștientizat că Rusia nu a fost niciodată un stat în adevăratul sens al termenului. Spre deosebire de statul turc modern care a apărut din Imperiul Otoman, sau Marea Britanie, care a construit și a pierdut un imperiu, Rusia nu a avut niciodată o identitate separată de imperiu. După cum constată istoricul britanic Geoffrey Hosking: „Marea Britanie a avut un imperiu, dar Rusia a fost mereu un imperiu”.

Mitul de o mie de ani

Narațiunea rostogolită de decidenții de la Kremlin și propagandiștii lor precum că Rusia își are originile din teritoriul Ucrainei actuale (Rusia Kieveană) nu este decât un basm. Istoria de 1.000 de ani a Rusiei este un mit pe care generații de autocrați ruși l-au perpetuat pentru a-și justifica expansiunea externă și represiunea internă, comentează analiștii în chestiuni de securitate Glenn Chafetz și John Sipher într-un articol publicat pe site-ul centrului de reflecție Atlantic Council.

De fapt, ceea ce considerăm astăzi Rusia a început de la o puzderie de orașe-state independente precum Novgorod, Pskov, Smolensk, Tver și Moscova, ultima dintre ele căpătând un rol predominant spre sfârșitul stăpânirii mongole, cu puțin peste 500 de ani în urmă. Pe atunci, Kievul nu era mai „rusesc” decât ar fi acum. În afară de câteva căi comerciale, nu existau multe elemente comune, printre care limba, administrația și mai ales identitatea. Aveau să treacă secole până când conducătorii ruși să pretindă dominația asupra Kievului și a pământurilor Ucrainei de astăzi.

Stăpânirea mongolă, și nu Rusia Kieveană, a deschis calea pentru conturarea Imperiului Rus. Sub Ivan al III-lea cel Mare (suveran din 1462 până în 1503), Moscova avea să devină cel mai puternic cnezat apărut de sub dominația mongolă. Nepotul său, Ivan al IV-lea cel Groaznic (suveran din 1547 până în 1584) avea să se autoproclame drept „țar” și „conducător al tuturor rușilor”, deși era mai degrabă un fel de stăpân al Moscovei Mari. Ivan al III-lea a inițiat expansiunea Moscovei sub așa-numita rațiune de „strângere la un loc a pământurilor rusești”. Apoi, „începând cu domnia lui Ivan cel Groaznic, în secolul al XVI-lea, Rusia a reușit să se extindă cu o rată medie de 80 de kilometri  pătrați pe zi timp de sute de ani, acoperind în cele din urmă o șesime din suprafața pământului”, remarcă istoricul Stephen Kotkin. Această etalare expansionistă a fost îmbrățișată de aproape fiecare conducător al Imperiului Rus (1721-1917), al Uniunii Sovietice (1922-1991) și al Federației Ruse. Mai mult, politica „reunirii vechilor ținuturi rusești” continuă și astăzi, cu un impact profund asupra istoriei lumii.

Însă, până la momentul cuceririi, puține dintre ținuturile ocupate de Ivan cel Mare și succesorii său erau rusești. În momentul morții lui Ivan al III-lea, Cnezatul Moscovei acoperea mai puțin de o cincime din suprafața Rusiei de astăzi. Nu includea, mai ales, Ucraina, Belarusul, Caucazul și nici Siberia. Peninsula Crimeea, atât de râvnită de Putin, a ajuns sub Imperiul Rus abia în 1783, când Ecaterina a II-a a luat-o de la hanii care au succedat acolo Hoarda de Aur.

Dacă Putin ar fi într-adevăr preocupat să îndrepte greșelile istorice, ar trebui să înapoieze Crimeea tătarilor. Însă, bineînțeles, nu va face acest lucru, deoarece dinamica cuceririi imperiale și a rusificării este o componentă cheie a legitimității pentru Putin, așa cum a fost pentru aproape toți conducătorii fie de la Moscova, fie de la Sankt Petersburg (sub Imperiul Rus), cu excepția parțială a ultimului lider sovietic Mihail Gorbaciov și a primului președinte al Federației Ruse Boris Elțîn. Rusia se extinde deoarece conducătorii săi au nevoie de o amenințare externă sub pretextul întăririi securității și pentru a-și justifica autocrația. Acest cerc vicios a fost la fel de valabil pentru perioada sovietică precum a fost pentru Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare sau Ecaterina cea Mare.

Posibilă soluție pentru expansionismul rusesc

Această dinamică se poate încheia în două feluri: fie prin îndiguirea expansionismului, fie prin democratizare internă. Democratizarea s-a dovedit a fi problematică pentru ruși, iar vecinii lor nu ar trebui să-și facă iluzii că s-ar putea întâmpla în viitorul apropiat. În schimb, îndiguirea a funcționat în mare parte pe vremea Războiului Rece.

Rusia post-sovietică nu este altceva decât un imperiu care a căutat mereu să-și domine vecinii pentru se hrăni cu glorie și un statut de mare putere. În consecință, Rusia va continua să-și amenințe, să atace și să-și absoarbă vecinii dacă Occidentul nu va acționa colectiv pentru a pune capăt acestor deprinderi medievale.

Moscova și susținătorii săi s-ar putea plânge că îndiguirea ignoră preocupările „legitime” de securitate ale Rusiei. Aceasta este o născocire, deoarece preocupările de securitate ale Rusiei se extind în mod constant pe seama acaparării de noi teritorii. „Nu am cum altfel să-mi apăr granițele dacă nu le extind”, a spus la un moment dat Ecaterina cea Mare.

În realitate, Putin nu ar avea de ce să-și facă griji dacă ar renunța la teritoriile ocupate și Rusia ar reveni la granițele sale din 1991. De altfel, Rusia este partea care nu a respectat aceste granițe, nu Occidentul. Până când Kremlinul nu va scăpa de viziunea sa imperială adânc înrădăcinată, este puțin probabil ca acest lucru să se schimbe, conchid Glenn Chafetz și John Sipher.