Ucraina, Turcia şi resurecţia imperiilor la Marea Neagră

Sursa: LARICS Facebook

La dezbaterea online de luni, 11 aprilie, au participat dna Alina Achim-Inayeh, Preşedinte German Marshall Fund România, dna Ioana Constantin-Bercean, cercetător ISPRI - Academia Română, Director executiv Anna Lindth Romania, şi dl Profesor Dan Dungaciu, Director ISPRI - Academia Română. Moderatorul dezbaterii a fost jurnalistul Claudiu Lucaci.

Emisiunea se poate urmări AICI.

Tema discuţiilor, aşa cum a fost formulată de moderator, domnul Claudiu Lucaci, a fost cea care reprezintă marea provocare pentru toate statele din jurul Mării Negre, adică războiul din Ucraina, care ne afectează şi pe noi şi pe restul lumii. Discuţiile s-au purtat pe trei axe principale: cum arată acum lucrurile la nivel internaţional în contextul acestui  război din Ucraina, cum joacă Turcia în acest context şi care este viziunea României în aceste momente, dacă există, cum se formulează sau se urmăresc strategii naţionale?

1. Începutul discuţiilor a fost despre cum arată lucrurile în contextul acestui război în cea de a 47-a zi de la începerea lui. Dna Alina Achim-Inayeh a început prin a puncta că nu vorbim doar despre un război Rusia-Ucraina, chiar dacă partea militară a lui se desfăşoară în Ucraina. Vorbim despre un război mult mai larg, şi un război economic şi unul informaţional şi despre un război de valori care ne cuprinde şi ne afectează pe toţi. Ceea ce se întâmplă acum în Ucraina este oarecum şi o continuare a acestui război al valorilor. Depinde foarte mult cine pe cine ascultă, depinde cine unde se uită, depinde ce informaţii se primesc şi din ce sursă, ceea ce face ca evaluarea situaţiei militare şi umanitare să fie foarte dificil de făcut în mod obiectiv.

Este limpede că nu cedează nici Rusia, nici Ucraina. Rusia se concentrează pe zonele care o interesează, estul Ucrainei, Mariupol şi sud, încearcă să păstreze şi câteva pârghii de negociere şi încă este neclar ce va fi cu Odesa.

De partea ucraineană se observă un mesaj din partea preşedintelui Zelenski de renunţare a accederii în NATO, ceea ce oricum nu era cazul, şi de dorinţă de continuare a negocierilor, dar în anumiţi termeni şi cu anumite linii roşii din partea Ucrainei.

Ioana Constantin-Bercean scoate în evidenţă faptul că s-a intrat într-o confruntare de uzură şi probabil se încearcă din partea Rusiei obţinerea unor victorii până pe data de 9 mai, astfel încât să poată fi livrat publicului intern un mesaj victorios.

Războiul din Ucraina trebuie privit sub 2 aspecte: un aspect emoţional, generat de genociduri, drame familiale, refugiaţi, iar al doilea aspect amintit se referă la o latură extrem de pragmatică, ce a fost menţionată şi de doamna Alina Inayeh, adică de fapt avem şi o confruntare între Moscova şi Occident, nu numai între Rusia şi Ucraina.

Doamna Ioana Constantin-Bercean punctează în continuare că ceea ce face acum Zelenski, care se va adresa în curând şi Parlamentului Coreei de Sud, toată această campanie mediatică, acest exerciţiu de imagine nemaiîntâlnit, scrie o nouă pagină în istoria confruntărilor, nu s-a mai făcut aşa ceva până acum. În aceeaşi ordine de idei intervine şi domnul Lucaci, subliniind această forţă imagologică pe care o proiectează Ucraina prin conducătorii ei, prin Zelenski, prin mesaje foarte bine ţintite spre legislativele diferitelor ţări, care creează o punte între Ucraina şi alte ţări, formând un spaţiu pe care Zelenski îl domină imagologic la nivel mondial.

Continuând, dl Profesor Dan Dungaciu arată cum dincolo de planurile iniţiale, acesta este un război care afectează totul, inclusiv subiectul discuţiilor de faţă, Marea Neagră, Turcia. Este un război care nu a schimbat doar realitatea emoţională şi geografică, dar chiar şi conceptele, modul nostru de a vedea lucrurile. Una este să trăieşti într-o lume în care crezi că realitatea este formată din state, actori suverani care operează cu concepte precum suveranitate, drept internaţional, ONU, că am fi cu toţii egali pentru că aparţinem unor organizaţii, instituţii şi respectăm legile şi va fi pace, dar alta este ceea ce gândesc alţii.

În acest sens, lucrurile se schimbă, pentru că unii actori, ca Rusia, chiar şi Iranul, Turcia, China încep să gândească altfel, iar vecinii pentru aceste tipuri de state sunt ca un fel de provincii frontaliere, zone care trebuie militarizate sau demilitarizate în funcţie de interese. Toate mitologiile imperiale reapar la suprafaţă, Turcia se duce în Siria ca să „îndrepte” pretinse nedreptăţi istorice din vremea Tratatului de la Sevres. Acesta nu este modul de exprimare al naţiunilor, este modul de acţiune al imperiilor: imperiile vorbesc despre sfere de influenţă, imperiile vorbesc despre echilibrele de putere, iar războiul din Ucraina la asta va duce.

Trebuie să schimbăm geografia conceptuală cu care operăm, susţine dl Dungaciu. Ca orice imperiu care îşi gestionează „limes-ul”, Turcia asta face în Caucaz şi Orientul Mijlociu sau Mediterana, China face asta în Asia, Iranul încearcă şi el, Rusia asta face şi acum – criminal şi ilegal - în Ucraina. Ucraina nu poate fi din punctul de vedere al Rusiei autonomă, ci va trebui militarizată sau demilitarizată în funcţie de ce interese are la un moment dat Moscova, cel puţin aşa crede ea. Aşa cum se întâmplă cu vecinătăţile imperiale: contează statutul lor strict din interesul imperiului, nu în sine.

În ceea ce priveşte China, Drumul Mătăsii e de fapt un joc de putere, dincolo de latura economică, iar Turcia se duce în Siria, joacă şi în Azerbaidjan şi în Caucaz, se implică energic în vecinătăţile ei. Comportament mai degrabă de imperiu decât de stat naţional, comportament altfel decât cu ce eram obişnuiţi, iar aceasta ar putea fi lumea în care vom intra.

Marea Neagră ca punct de convergenţă al rivalităţilor dintre Marile Puteri. Sursa: eurocontinent

Domnul Profesor Dungaciu avertizează că războiul din Ucraina se va tranşa pe baza sferelor de influenţă, pe baza echilibrului de putere, lucruri care ţin mai mult de portofoliile geopoliticii sfârşitului secolului XIX- începutul secolului XX, nu pe baza suveranităţii, autonomiei Ucrainei. Va trebui să privim altfel realităţile de lângă noi şi asta va fi o provocare mare pentru toată lumea, în care accentele vor cădea pe sferele de influenţă.

Claudiu Lucaci susţine ceea ce a spus şi dl Prof. Dungaciu, şi anume că este clar că ceea ce se întâmplă în Ucraina nu se limitează doar la Ucraina, ci este un „joc” mai mare pe care trebuie să îl înţelegem. Ne uităm la echilibrul de putere, la redefinirea sferelor de influenţă, o nouă ordine mondială menţionată şi de preşedintele Biden şi de Rusia sau Turcia şi China.

2. Ce înseamnă implicarea unor ţări din Orientul Mijlociu sau China în conflict, dar mai ales cum joacă Turcia?

Alina Achim-Inayeh punctează un lucru interesant, şi anume că avem într-adevăr mari mişcări şi la nivel internaţional, ale marilor puteri, dar sunt mişcări mari chiar şi în interiorul marilor actori - de exemplu alegerile care vor urma în SUA, care pot influenţa relaţiile transatlantice, alegerile din Franţa, iar mişcările mari politice din Franţa, Germania pot influenţa şi felul în care va merge UE.

În ceea ce priveşte Turcia, avem o revenire la politica lor externă „zero probleme cu vecinii” (enunţată mai demult de Ahmet Davutoglu, considerat de unii drept creierul din spatele doctrinei neo-otomaniste, de nostalgie imperială, de la liniile căreia totuşi Recep Erdogan se îndepărtase pe alocuri, în special din cauza autoritarismului său). Turcia, care la un moment dat reuşise să-şi antagonizeze toţi vecinii, acum a dus eforturi de refacere a relaţiilor cu Israelul, Arabia Saudită. Îi dă dreptate domnului Dungaciu, arătând totuşi că politica externă a Turciei nu este o simplă politică externă, ci este tot un mod de a vedea politica externă mai degrabă imperial.

Claudiu Lucaci: De ce Turcia? De ce ne interesează Turcia? Multe ţări au nostalgii imperiale, dar problema este că Turcia se implică foarte activ. Se implică foarte energic şi în problemele actuale, jucând rolul de pacificator, şi pare că este agreată de ambele părţi ca mediator.

Ioana Constantin-Bercean. Turcia este foarte importantă şi prin simpla sa poziţionare la intersecţia Est-Vest, Nord-Sud, iar războiul din Ucraina a picat într-un moment bun pentru ea, pentru că intrase într-un con de umbră la nivel internaţional, ceea ce nu îi convine. De asemenea, înaintea războiului, Turcia intrase în conflict şi cu SUA şi urma să fie sancţionată pentru că achiziţionase sistemele de rachete S-400 de la Rusia. Un alt aspect important este că anul viitor vor fi alegeri prezidenţiale în Turcia – conflictul îi dă lui Erdogan o şansă bună. Turcia este şi într-un uşor declin economic, popularitatea lui Erdogan este în descreştere. El este văzut drept un Atatürk anti-Atatürk. Viziunea lui despre Turcia este opusă felului în care o vedea Atatürk. Medierea între Ucraina şi Rusia îl poate aduce din nou în prim-plan, Turcia a reluat chiar şi tema intrării în UE.

Dl Claudiu Lucaci îl roagă pe dl Profesor Dungaciu să dezvolte şi rolul pe care Turcia îl are de control al strâmtorilor dintre Marea Neagră şi Marea Mediterană, importante pentru Europa şi Rusia. Poate controla atât navele militare NATO, cât şi cele ruseşti care vor să treacă prin Bosfor şi Dardanele.

Dl Prof. Dungaciu punctează că tot ce face şi va face Turcia nu va fi nici pentru NATO, Rusia, SUA sau alţii, ci va fi doar pentru ea, Turcia nu şi-a schimbat scopurile, ci doar strategiile.

După revoluţiile arabe, începând din 2011 Erdogan a crezut că poate deveni lider al lumii musulmane, fiind cea mai mare putere globală musulmană. Mai întâi a antagonizat toate statele din zonă, majoritatea statelor musulmane, dar acum a realizat că „jocul” este mai complicat şi a început să încerce reapropierea de acestea. Gândurile lui nu s-au schimbat, dar a schimbat strategia, a făcut un pas înapoi. S-a împăcat cu Egiptul, cu Arabia Saudită, l-a invitat pe preşedintele Israelului la Ankara, s-a împăcat şi cu Rusia şi Ucraina şi acum este la mijloc între toate acestea. Negocierile lui cu Uniunea Europeană, de un pragmatism aproape fioros, „migranţi contra bani”, nu s-au schimbat prea mult, iar apropierea de SUA îi este facilitată de avantajele oferite Turciei de actualul război. Acum Erdogan joacă rolul „imperialistului bun”, a „aducătorului de pace”, în contrast cu Putin, „imperialistul rău”. În realitate, Erdogan face acelaşi lucru pe care îl făcea, dar îl face altfel, pentru că a învăţat jocul.

Sursa: mei.edu

Are totuşi şi dificultăţi interne importante, încearcă să stăpânească o inflaţie internă foarte mare şi o opoziţie care se coalizează împotriva lui. Opoziţia coalizată chiar a promis că dacă vor ajunge la putere vor face ca Turcia să nu mai fie o republică prezidenţială. El joacă acelaşi lucru, dar altfel.

În ceea ce priveşte populaţia Turciei, aceasta crede în procent de 74% că ar trebui să fie neutri în acest război. 34% cred că Rusia este de vină, 48% cred că de vină sunt SUA şi NATO. Antiamericanismul turcilor, care devine virulent, a început odată cu administraţia lui Obama şi ajutorul dat kurzilor. Astfel, chiar dacă Erdogan ar vrea să încline într-o parte sau alta, ceea ce oricum nu vrea, populaţia nu ar fi de acord. Pentru ei NATO nu este decât un instrument pentru interesul propriu, pentru că oricum nu fac mereu ce spune NATO, ba chiar NATO pare să aibă grijă ce spune Turcia. Turcia îşi permite să cumpere S-400 din Rusia, continuă nestingherită relaţia militară cu Rusia, nederanjată de nimeni, iar ministrul de externe turc chiar a declarat că miliardarii ruşi sunt bineveniţi în Turcia. Turcia joacă la două capete, la mai multe capete.

Iar chiar dacă Erdogan ar fi schimbat, este posibil ca Turcia să nu poată fi schimbată, pentru că gândirea strategică a Turciei s-a schimbat. Turcia nu va da niciodată din mână „cheile” care i s-au dat prin Convenţia de la Montreux de a stăpâni strâmtorile, pe care le va folosi în cont propriu. Turcia joacă şi la Marea Neagră şi la Marea Mediterană, unde este un pic mai complicat, dar interesele sale în conducte de gaze, de energie, sunt foarte importante.

Turcia nu este în momentul acesta un actor cu care să ne putem pune la masă, alături de Bulgaria, şi să spunem că statele NATO din Marea Neagră am vrea să facem următoarele lucruri, oricare ar fi ele. Sunt prea multe presiuni imperiale la Marea Neagră, spre deosebire de Marea Baltică, unde statele sunt mult mai unite. Marea Neagră va fi tot dominată de Turcia şi Rusia, Turcia va juca în continuare în spiritul unei logici imperiale şi nu va lăsa prea mult NATO la Marea Neagră, pentru că NATO ar putea să-i ştirbească din controlul exercitat de Turcia la Marea Neagră.

Delimitarea Zonelor Economice Exclusive în Marea Neagră, înainte şi după ocuparea Crimeei de către Rusia. Situaţia se va schimba după actualul război din Ucraina. Sursa: New Strategy Center

3. Care este viziunea României în aceste momente? Dl Claudiu Lucaci observă că România pare în aceste momente doar un membru NATO, nu jucăm nici măcar regional un rol mai important, sunt alte ţări mult mai implicate, mult mai vocale decât România pe flancul estic. România ce rol îşi asumă şi în ce fel e implicată într-adevăr, nu doar declarativ, în contextul dificil cu Rusia, Ucraina şi Turcia? Ce rol îşi asumă România? Polonia îşi asumă un rol, pe care îl urmăreşte în mod activ, a îngheţat chiar relaţiile cu Ungaria (pe fondul atitudinilor foarte ambigue ale acesteia din urmă faţă de războiul din Ucraina).

Dna Alina Achim-Inayeh îi dă dreptate domnului Lucaci, România este doar un membru NATO, nu îşi proiectează deloc interesele, pare că nu şi-a făcut nici măcar un proces de reflecţia asupra intereselor, vulnerabilităţilor sau liniilor roşii ale noastre în acest context.

România joacă deosebit de modest şi foarte limitat strategic. Pare să nu preocupe deloc nici felul în care merg lucrurile cu Republica Moldova sau minorităţile româneşti dimprejur, toate par că merg în virtutea inerţiei, iar noi nu jucăm deloc nici la Marea Neagră, chiar dacă situaţia este complicată acolo. Dar mai demult au fost discuţii, încercări de colaborare, iniţiative care ar putea fi avansate din nou, măcar unele semne de întrebare care ar putea fi puse. O altă problemă este preluarea Insulei Şerpilor foarte aproape de perimetrul de unde ne-am dori să extragem gaze naturale. Despre toate aceste lucruri România nu vorbeşte şi, într-adevăr, România este doar un membru NATO, ceea ce, spune doamna Alina Achim-Inayeh, nu este de ajuns.

Dna Ioana Constantin-Bercean arată că cine vrea să conteze trebuie să aibă o strategie, iar în estul Europei se vede că ţările care şi-au formulat o strategie au fost cele din grupul de la Vişegrad. Acum este greu pentru România să îşi impună o strategie proprie care să fie luată în seamă. La nivelul României ar trebui să fie un grup de lucru dedicat războiului din Ucraina unde să se discute trei strategii: una naţională, una regională şi una integrată în structurile euro-atlantice, iar domnul Lucaci ne spune că există un task force dedicat situaţiei din Ucraina la nivelul guvernului, dar nu se cunosc nici temele, nici când şi ce se discută.

Doamna Constantin-Bercean şi domnul Lucaci arată în continuare cum într-adevăr lipsa de transparenţă este o problemă. În privinţa iniţiativelor regionale în care să fie implicată şi România se aduce aminte de Formatul B9 şi Iniţiativa Celor 3 Mări, Germania fusese chiar un pic îngrijorată de această strategie care pornise bine şi îi ameninţa strategia sa continentală. SUA de fapt ar fi susţinut această iniţiativă. Aceasta ar fi avut şi o componentă strategică foarte importantă, deschiderea unor căi rutiere şi de cale ferată, care acum, în contextul războiului ar fi fost foarte folositoare în privinţa legăturilor comerciale Nord-Sud sau a logisticii militare, de exemplu.

Domnul Dan Dungaciu spune că practic vorbim de 2 proiecte diferite şi în privinţa dimensiunilor pe care se axează: Proiectul Celor 3 Mări se axează pe domeniul strategic, economic, Formatul B9 pe probleme de securitate.

În termeni de securitate, NATO va fi mult mai atent la flancul estic. În termeni economici, dacă vrem să vedem unde este interesul american, ne uităm la bani, iar banii care s-au pus sunt aproape irelevanţi pentru această zonă.

România are o mare problemă în privinţa conexiunilor, atât cele Est-Vest, cât şi cele Nord-Sud. Ţările de la Vişegrad, pe de altă parte, sunt deja conectate Est-Vest. Vişegrad care a intrat într-o criză acum, când Polonia a realizat că Ungaria nu a jucat corect. Dar cât timp i-a luat Poloniei ca să îşi dea seama de apropierea Ungariei de Rusia, se întreabă dl Dungaciu.

România nici nu ar fi fost primită la Vişegrad, dar nu asta este problemă, ci problema este că România nu a făcut nicio altă politică în zonă în afară de Vişegrad. De exemplu, la investiţia Rosatom (Compania de Stat a Federaţiei Ruse pentru Energia Nucleară), care este echivalentul nuclear al Gazpromului, în Ungaria, România de ce nu a făcut nimic? Au fost 3 infringement-uri atunci pe această temă: atribuire directă, cauze de mediu şi faptul că intra un actor din afara UE pe un spaţiu strategic de securitate şi energie. Dar România nu a făcut nimic pe niciunul dintre ele. Măcar pe latura de mediu ar fi trebuit să se implice, continuă domnul Dungaciu, ar fi trebuit să lupte cu această intrare a Rusiei în spaţiul euroatlantic, unde, pe aceleaşi considerente strategice, relaţia României cu China nu a fost continuată.

Domnul profesor se întreabă în continuare de ce România tace pe toate subiectele, nu suntem în Vişegrad, asta este adevărat, dar de ce nu ne asumăm niciun proiect în afara lui? Asta este politica României, să nu facă probleme nimănui? România unde este în statele din Balcani, unde sunt investiţiile noastre strategice aici, îi pasă cuiva de aici ce spune Bucureştiul? Acum mai bine de 100 de ani se făcea Pacea Balcanică la Bucureşti, dar acum cine vine aici ca să facă politica în Balcani? România pare să aibă proiectul lipsei de proiect, conchide acesta.

Dl Claudiu Lucaci întreabă invitaţii dacă ar putea fi vorba despre vreun fel de „discreţie” a României aici sau este pur şi simplu altceva.

Dna Alina Achim-Inayeh spune că începe să creadă că nu este vorba despre discreţie, ci că pare o lipsă completă de viziune. Susţine la rândul dânsei ceea ce a spus şi dl Dungaciu, respectiv că eficienţa unui proiect de ţară se vede şi în investiţii – atâta timp cât SUA, partenerul strategic, investeşte foarte puţin spre deloc în România, partea economică a parteneriatului este foarte puţin importantă, iar asta spune ceva despre cât de slab joacă România această carte foarte importantă.

Dincolo de perindările unor lideri europeni şi ai SUA în zonă, probabil România nici nu este invitată la discuţiile importante care au loc în această perioadă, iar aceasta spune multe despre relevanţa României ca actor regional. Există cu siguranţă strategii energetice, de politică externă, există multe strategii ale României, dar toate par doar documente ţinute în sertare şi aici contează şi viziunea ori lipsa de viziune.

De asemenea, dna Ioana Constantin-Bercean afirmă că, în situaţia actuală, discreţia nu este neapărat o calitate. Factorul decizional ar trebui să iasă şi să discute mai mult, chiar dacă nu ar avea o strategie, dar măcar pentru că poporul român este îngrijorat de ce se întâmplă în Ucraina, ar vrea să ştie cum abordează Statul Român situaţia, în loc de platitudini ca de exemplu „suntem sub umbrela NATO şi acesta este cel mai mare noroc al României”.

Continuă, spunând că suferim la viziune strategică. Nu avem planuri pe termen lung. Unde va fi România peste 10-15 ani?

Criza din Ucraina poate oferi oportunităţi României, de exemplu Ucraina şi Rusia ofereau 60% din exporturile de grâu din lume. România ar putea duce discuţii ca să suplinească o parte din aceste exporturi. România ar trebui să fie o voce mai importantă la Marea Neagră, ar trebui să aibă o reacţie mai fermă la unele planuri şi strategii care nu sunt în interesul statului nostru.

Dl Dan Dungaciu îşi exprimă speranţa că România are un plan strategic pentru Portul Constanţa, care este în acest context cea mai mare oportunitate a României, pentru că porturile Ucrainei sunt blocate. Deşi aici sunt probleme cu conexiunile logistice, putem totuşi schimba destinaţia unor fonduri PNNR, pentru că s-a schimbat contextul, o oportunitate pe care am putea să o folosim, să îi investim într-un proiect pentru Portul Constanţa. Acesta devine tot mai aglomerat chiar în aceste zile.

Dl Claudiu Lucaci spune că Ministrul Transporturilor a vorbit chiar în aceste zile despre Portul Constanţa care ar fi devenit cel mai mare port liber acum la Marea Neagră, dar problema este dacă aceste declaraţii ale unui politician vor avea şi o continuitate, se vor concretiza în ceva.

Nu trebuie să fie vorba despre vreo „discreţie” în acest caz, spune domnul Dungaciu, ci, dimpotrivă, ar trebui ieşit public, mobilizat public pe subiect, spus ce trebuie făcut. SUA ar face un task force pe subiect, care ar ieşi în faţă cu ce este nevoie, iar un politician ar valida acestea, ceea ce ar trebui să se întâmple şi aici, pentru că timpul trece.

Domnul Dungaciu face în continuare o scurtă analiză din punct de vedere sociologic a stării de fapt actuale din societatea românească şi critică faptul că statul nu a ieşit să explice, nu este mai transparent, nu face o mobilizare publică pe acest proiect la Marea Neagră şi nu numai. Iar reacţiile cetăţenilor români sunt aşa cum sunt nu pentru că ar fi mai altfel din punct de vedere sociologic decât alţii, ci pentru că nu au încredere în instituţii. La dezinformări, la manipulări nu se reacţionează greşit doar din cauza dezinformării în sine, ci şi din cauza încrederii, pentru că dezinformarea nu este atât de uşor de făcut în societăţile unde există încredere în instituţii. Acolo unde nu există încredere în instituţii orice zvon poate avea efecte dezastruoase, orice incoerenţă de comunicare bulversează societatea. În concluzie, trebuie comunicare ca să se recapete încrederea cetăţenilor, pentru că în criză oamenii se uită la comunicatorii în care au încredere, iar atunci când nu îi găsesc pe aceştia, nu găsesc instituţiile în care au încredere, oamenii iau decizii disperate pe cont propriu pentru că nimeni nu le explică nimic. Este greu să aibă încredere în cei care i-au trecut prin 3 crize, criza politică, prin criza energetică, prin criza pandemică, cu performanţe discutabile, iar acum, în a patra criză, a războiului, ar trebui să aibă încredere tot în ei, ceea ce din punct de vedere sociologic nu se poate. Această neîncredere a cetăţenilor români este perfect explicabilă în acest context, dar se poate rezolva şi prin comunicare. Deci tocmai din cauza acestei neîncrederi comunicarea cu cetăţenii ar trebui să fie mult mai energică.

În încheiere, domnul Dungaciu îşi exprimă speranţa că totuşi Portul Constanţa va deveni ceea ce poate, în acest context. Domnul Lucaci, în aceeaşi notă, speră ca, fie şi în lipsa unei viziuni, fie şi în lipsa unui plan al autorităţilor române, împrejurările să forţeze o astfel de creştere a profilului Portului Constanţa. Încheie cu promisiunea că vor mai urma, poate chiar săptămâna următoare, astfel de emisiuni cu subiecte de interes despre relaţii internaţionale şi politică externă.

Proiect derulat de LARICS în parteneriat cu GMF România.

A consemnat Matei Blănaru, cercetător la CSSR/ISPRI.