Ministru român de Externe: Am pierdut Basarabia pentru că Rusia nu a renunţat niciodată la ea şi pentru că singurul nostru sprijin s-a prăbuşit în anul 1940

Grigore Gafencu a fost una dintre marile personalităţi ale diplomaţiei româneşti. Ministru de Externe în timpul unei perioade extrem de tulbure din punct de vedere diplomatic, între 1938 şi vara lui 1940, Gafencu s-a străduit în acea perioadă să apere interesele României în faţa unui război iminent.

În vara lui 1940 şi-a dat demisia din funcţia de ministru şi a fost trimis ca ministru plenipotenţiar la Moscova. Ulterior, Gafencu s-a stabilit la Geneva. Considerat unul dintre cei mai buni analişti politici ai epocii, Grigore Gafencu a ţinut, în timpul războiului, numeroase conferinţe publice la Londra, Paris, Strasbourg, Florenţa, Zurich, Geneva, pledând întotdeauna cauza şi interesele României.

În 1944 este publicată, în limba franceză, cartea  „Préliminaires de la guerre à l’est“ / Preliminariile războiului din răsărit, una din cele mai bune analize ale relaţiilor sovieto-germane dinaintea izbuncirii războiului.

Jurnalele sale, încă nepublicate în varianta completă, conţin însemnări zilnice de o importanţă deosebită pentru cunoaşterea vieţii politice româneşti din anii '30-'40 şi a opiniilor personale ale lui Gafencu privind problemele războiului şi a relaţiilor internaţionale.

După sfârşitul războiului, Gafencu a depus pe masa Conferinţei de Pace din 1947 două memorandumuri prin care cerea respectarea drepturilor politice şi economice ale României. Acţiunile sale şi poziţia proaliată a lui Gafencu aveau să-l transforme în persona non grata în faţa regimului procomunist de la Bucureşti. El a fost condamnat în contumacie în noiembrie 1947, împreună cu lotul Maniu-Mihalache.

Grigore  Gafencu, despre ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei

3 şi 4 iulie 1940 – ”Marele eveniment politic nu s-a produs. Tătărăscu, o dată mai mult, s-a strecurat printr-o criză. Situaţia lui e însă foarte slăbită. Schimbarea e aşteptată. [...]

Parlamentul s-a întrunit pentru a păstra o clipă de tăcere. Şedinţa a fost apoi ridicată în semn de doliu. Lacrimi înăbuşite, simţăminte de supărare şi de revoltă, mare nervozitate.

Am citit cu băgare de seamă schimbul de note telegrafice dintre ruşi şi noi. [n.a. – redate mai jos]Notele ruseşti sunt abile ca formă şi fond, moderate ca ton şi de o perfidie foarte bine socotită. Notele noastre sunt greşit concepute şi foarte prost formulate. La pretenţiile ruseşti referitoare la drepturile istorice şi etnice ale Rusiei asupra Basarabiei, nu am răspuns nimic: nici o punere la punct, nici un contra argument, nici un protest. Ne-am mulţumit să răspundem - pentru a câştiga timp”, pretinde Ministerul de Externe, - că suntem gata să stăm de vorbă ... Ruşii au înlăturat cu multă  îndemânare intenţiile dilatorii cuprinse în nota noastră de răspuns, aducându-ne numaidecât la cunoştinţă programul de evacuare. [...] Fapt e că ne-am plecat în faţa forţei, fără s-o spunem şi fără să stăruim asupra bunului nostru drept. Nu am respins argumentarea sovietică, ci ne-am declarat gata, după ce am luat cunoştinţă  de ea, să stăm de vorbă. [...]

Am pierdut, deci, Basarabia:

1. fiindcă Rusia nu a renunţat niciodată la această provincie şi era hotărâtă să se folosească de orice prilej pentru ca, sprijinită pe uriaşa ei putere, să ajungă din nou la Dunăre. [...]

2. fiindcă oricare ar fi fost politica pe care am fi urmat-o faţă de Germania, Reich-ul ar fi sacrificat oricând interesele noastre la Dunăre (care sunt şi ale sale), pentru a-şi acoperi spatele înspre Rusia într-un război european. [...]

3. fiindcă Italia, care în timpul din urmă ne făgăduise sprijinul Germaniei în caz de agresiune rusească, a intrat în război însuşindu-şi toate angajamentele şi toate atitudinile Germaniei.

4. Fiindcă singurul nostru sprijin adevărat şi real, forţa anglo-franceză, s-a prăbuşit.

Sunt unii care se miră că ziua de 27 iunie ne-a găsit singuri. Ei uită că cu puţine zile înainte s-a cufundat o lume întreagă. Am fost singuri fiindcă cei care ar fi putut să ne sprijine nu aveau interesul să o facă (orice am fi dres acum sau înainte), şi fiindcă cei care ne-au sprijinit întotdeauna nu mai erau în viaţă.”

CITIŢI CONTINUAREA PE SITE-ul REVISTEI HISTORIA