VIDEO Adevărul ascuns despre războiul din Siria: O sectă religioasă conduce după voia sa o ţară întreagă

Motivele cunoscute ale războiului civil din Siria țin de atrocitățile regimului sirian comise asupra propriului popor. Însă, rădăcinile conflictului sunt mult mai adânci. Ele pornesc de la puternicele dispute religioase în urma cărora o sectă aparent islamică, persecutată de mai multe secole, a reușit în câteva decenii să preia puterea asupra întregii Sirii.

De mai bine de 16 luni, regiunea denumită „Cornul Abundenței” este măcinată de un război civil iscat din cauza nedreptăților regimului condus de președintele Bashar al-Assad. Însă, dincolo de abuzurile Guvernului și ale Armatei comise asupra poporului, originile războiului sunt, mai degrabă, religioase și etnice decât strict politice.

Din martie 2011, populația siriană protestează zilnic împotriva regimului Al-Assad, a atrocităților comise de Armată și a lipsei de libertate de exprimare la care a fost supusă de câteva decenii încoace.

Potrivit declarațiilor lui, Hassan Alhadad, directorul Centrului Cultural sirian „Al Hekma” din București, guvernanții sirieni refuză în continuare să renunțe la putere iar cetățenii preferă moară împușcați pe străzile orașelor decât să trăiască sub conducerea familiei Al-Assad, care manipulează toate sectoarele de activitate ale țării.

„Cruciada” alawită

Însă originea conflictului depășește privarea de libertate de exprimare, sărăcia și abuzurile comise forțele de securitate ale regimului. Rădăcinile se află, de fapt, în împărțirea etnică și religioasă a poporului.

Conform explicațiilor lui Ghayas Masalati, fostul președinte al Ligii Arabilor Sirieni din România, războiul civil din Siria este, mai degrabă, o „cruciadă” a grupării alawite care ține cu dinții de putere în fața majorității sunite a statului musulman.

Declarațiile lui sunt susținute și de profesorul doctor în politică internațională Vali Nasr, din cadrul Școlii de Drept și de Diplomație Fletcher a Universității Tufts din Statele Unite ale Americii. În lucrarea sa intitulată „Renașterea Shia” („The Shia Revival”), prof. Nasr descrie valul de proteste din Orientul Mijlociu, denumit Primăvara Arabă, nu drept lupta libertății împotriva opresiunii, ci mai degrabă aceeași luptă veche de secole între cele două jumătăți ale Islamului: suniții și șiiți.

În Siria, sub „tutela” șiiților au intrat și alawiții, un grup etnic religios minoritar care, în mai puțin de cinci decenii, a reușit să preia toată puterea de decizie și de acțiune din Siria, potrivit studiilor publicate de Consiliul Politic al Orientului Mijlociu (Middle East Policy Council) și analizelor efectuate de specialiștii de la Oxford Analytica - Global Analysis and Advisory.

Musulmani cu vorba, creștini prin obiceiuri

Doctrina religioasă alawită datează din secolul al IX-lea. Deși alawiții se consideră musulmani, numeroase consemnări istorice îi descrie ca orice altceva în afară de adepți ai Islamului. Printre marile diferențe dintre musulmani și alawiți se numără și declarația de credință.

În timp ce musulmanii rostesc „Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed este profetul lui”, alawiții își proclamă credința referindu-se la Ali, ginerele profetului. Termenul „alawit” înseamnă, de fapt, „adeptul lui Ali”. Potrivit istoricului medieval Ismail ibn Kathir (1372), „ei trebuie să fie considerați non-musulmani”.

Pe de altă parte, grupul minoritar alawit practică obiceiuri religioase asemănătoare celor din creștinism. Ei mănâncă pâine și beau vin ca simboluri ale întruchipării dumnezeiești, sărbătoresc Crăciunul, Anul Nou, Paștele, dar și mai multe zile onomastice, precum cele aferente Sfântului Gheorghe și Sfântului Ion. Totodată, de-a lungul istoriei, s-au dovedit a fi mai prietenoși cu creștinii decât cu musulmanii, deși susțin că sunt tot adepți ai Islamului.

Vechiul Levant sau nord-vestul Siriei de astăzi, teritoriu al Orientului Mijlociu dominat de alawiți FOTO: Wikipedia

Doar bărbaţii sunt demni de misterele alawismului

Una dintre trăsăturile specifice alawiților este tăinuirea particularităților religiei, atât în fața străinilor, cât și a unora dintre reprezentanții sectei. Spre exemplu, doar urmașii masculi născuți din ambii părinți alawiți află toate tainele doctrinei, procesul de inițiere având loc abia la vârsta de 16-20 de ani și doar dacă tânărul în cauză și-a dovedit loialitatea. Totodată, dezvăluirea tainelor se face treptat, procesul întinzându-se pe o perioadă foarte îndelungată de timp. Femeile nu acced niciodată la misterele religiei, fiind considerate mult prea „impure”. Americanul Daniel Pipes, specialist în  politica internațională și structura societăților Orientului Mijlociu, scrie că femeile sunt tratate „abominabil”, ele fiind însărcinate cu efectuarea celor mai grele munci.

„Femeile nu pătrund niciodată în misterele alawismului, fiind excluse de la ritualurile religioase din cauza impurității lor. Se consideră că femeile nu au suflet”, precizează Pipes. Pentru a compensa această „lipsă de respect”, bărbații alawiți permit femeilor să iasă în public fără să poarte vălul islamic și au mai multă libertate de mișcare decât femeile musulmane.

Lipsa impunerii purtării vălului și consumul vinului sunt printre obiceiurile alawite blamate de societatea musulmană. Totodată, faptul că nu au locașuri de cult pentru rugăciune intensifică disputa religioasă cu islamicii care își manifesta credința în moschei.

Islamici la nevoie

Totuși, alawiții și-au dorit să fie asimilați cu musulamnii, potrivit exploratorului și istoricului medieval Ibn Battuta, care atrage atenția că acest cult adoptă „taqiya” - practică de disimulare religioasă. Cu alte cuvinte, de-a lungul istoriei, „alawiții s-au declarat adepți ai Islamului atunci când aveau nevoie”.

„Sunt ciudați, au un caracter straniu. De aici provine principiul lor de a nu adera la nicio religie în parte dar, precum cameleonii, preiau credința persoanei cu care discută, oricare ar fi ea. Nimeni nu a putut descoperi ce forme și ce standarde guvernează conștiința alawită. Un lucru este, însă, cert: fac un vin excelent și sunt mari băutori”, a scris un călător britanic în 1697, citat de analistul Daniel Pipes.

Secretomania și practica „taqiya” au accentuat resentimentul suniților și al șiiților, principalele două ramuri ale Islamului. O fatwa (decizie importantă în legea Islamului, n.r.) emisă în Evul Mediu de un sunit cu rang religios înalt stipula că musulmanii au dreptul să curme viețile alawiților și să le ia proprietățile. Astfel aproximativ 20.000 de alawiți au fost masacrați în 1317 și aproximativ 10.000, în 1516.

Asupriţi de suniţi

Prigoniți o lungă perioadă de timp, alawiții s-au retras în munții de pe teritoriul de astăzi al Siriei, izolându-se de restul musulmanilor. Ei veneau spre dealuri și spre câmpii pentru a prăda casele suniților și ale șiiților, doar atunci când rămâneau fără hrană. Astfel a decurs existența lor până la Primul Război Mondial, când au început să părăsească munții pentru a munci ca sclavi pentru musulmani. Odată cu iscarea războiului în 1914, tinerii alawiți s-au înrolat în armată, în timp ce fetele erau chiar cumpărate și păstrate ca amante de suniții și șiiți înstăriți.

Alawiţii „şi-au luat revanşa”

Această populație prea puțin numeroasă și prigonită de majoritatea populației din spațiul sirian a reușit, totuși, să preia întreaga putere a statului în aproximativ 50 de ani. Până în 1973, alawiții au împânzit toate structurile statale, pentru ca din anii '70 şi până în prezent, să conducă după voia lor întreaga Sirie.

Ascensiunea alawită a început după 1920, sub mandatul Franței pentru Siria după împărțirea Imperiului Otoman între francezi și britanici, la finele Primului Război Mondial, potrivit eseului intitulat „Rădăcinile rivalității alawito-sunite din Siria”, publicat de Consiliul Politic al Orientului Mijlociu.

Pentru controlarea teritoriului și a populației siriene, francezii au pus în aplicare proverbul latin „Dezbină și stăpânește” („Divide et impera”). Acțiunile lor au vizat, mai degrabă, o dezbinare religioasă și etnică decât una strict teritorială, fapt ce a dus la subminarea naționalismului arab și așa destul de fragil.

Dezavantajele echilibrării balanţei etnice

În timpul controlului său asupra Siriei, Franţa a recurs la o politică de susținere a minorităților, prin care au susținut grupurile de alawiți, druzi și șiiți, defavorizând intenționat comunitatea sunită care era majoritară pe teritoriul sirian și care cultiva spiritul naționalist în rândul musulmanilor. În timp ce alawiții au primit o regiune autonomă în regiunea Latakia, predominant populată de această sectă, iar druzi au beneficiat de un teritoriu autonom la sud de Damasc. Ulterior, ambele au fost reîncorporate în statul sirian, fapt ce a nemulțumit sever partea alawită care a condus o serie de proteste și de acte de violență pentru a destabiliza și mai mult majoritatea sunită.

Francezii au echilibrat balanța etnică din cadrul structurilor statale, permitând minorităților să ocupe funcții importante în autoritățile și instituțiile Siriei. Alawiții au beneficiat de cele mai multe posturi din Armată.

Prin politica de integrare a minorităților, administrația franceză a subminat voluntar unitatea musulmanilor și a agravat tensiunile deja existente între suniți și alawiți, potrivit lucrării publicate de Consiliul Politic al Orientului Mijlociu.

În ciuda tuturor represiunilor, cei care au preluat guvernarea după retragerea francezilor în '46 au fost tot mai-marii suniți. Din acel moment, alawiții s-au canalizat asupra ascensiunii politice prin  intermediul partidului Baath. Suniții care se aflau la guvernare au considerat că ocuparea unor înalte funcții în stat va asigura menținerea lor la putere și au neglijat păturile de mai jos ale structurilor statale. Astfel, toate instituțiile, dar mai ales Armata, au fost „invadate” de sirieni alawiți care au crescut treptat în grad.

În perioada 1963-1970 a avut loc consolidarea pozițiilor ocupate de alawiți în Siria, dar și desfășurarea a trei lovituri de stat, ultima culminând cu preluarea puterii de Hafez al-Assad, tatăl actualului președinte al Siriei, Bashar al-Assad, informează CNN. Din anii '70, Siria este condusă de familia alawită Al-Assad. Practic, în anul 2000, Bashar a primit țara drept moștenire după moartea tatălui său, Hafez.

Puterea reală a alawiţilor în stat

În cei 40 de ani de dominație alawită, Siria a fost condusă de familia Al-Assad, care a împânzit toate structurile statului, clădindu-și totodată o armată foarte puternică și numeroasă.

„Dacă un locotenent alawit se întâlnește cu un colonel sunit, în mod clar superior în grad, cel din urmă îi va da ascultare celui dintâi, atât de puternică este secta alawită, în prezent, în Siria”, atrage atenția Ghayas Masalati, fostul președinte al Ligii Arabilor Sirieni din România.

Analiza pur statistică a configurației religioase și etnice face greu de crezut ascensiunea alawiților la putere, cu atât mai mult cu cât ei reprezintă doar 10-12% din populația Siriei, în timp ce majoritari sunt în continuare suniții, restul aparținând minorităților creștine, druze, kurde și ismailite.

Cifrele precise privind majoritatea sunită sunt dificil de stabilit. Atât specialistul în politica internațională a Orientului Mijlociu, Daniel Pipes, cât și directorul Centrului Cultural Al Hekma, Hassan Alhadad, susțin că suniții reprezintă circa 80% din populația siriană, în timp ce Oxford Analytica - Global Analysis and Advisory indică 53%.

Victoria celor puţini

Indiferent de cifre, un lucru este cert: deși suniții reprezintă majoritatea, comunitatea alawită este cea care conduce întreaga Sirie, atât pe plan politic prin chipul președintelui Bashar Al-Assad, cât și din perspectivă economică prin omul de afaceri Rami Makhluf, vărul de mamă al șefului de stat.

„Modul în care alawiții au ajuns la putere dezvăluie multe despre cultura politică a Siriei, indicând legături complexe între Armată, partidele politice și comunitățile etnice și religioase. Partidul Baath, Armata și alawiții au crescut împreună; dar care dintre acestea trei a fost cea mai importantă? S-a nimerit, pur și simplu, ca noii lideri Baath să fie soldați alawiți sau s-a întâmplat ca soldații să fie alawiții membrii Baath? De fapt, a treia formulare este cea reală: alawiții au devenit membrii Baath și soldați”, concluzionează specialistul în politica internațională a Orientului Mijlociu, Daniel Pipes.