Analiză Înlăturarea lui Maduro nu garantează nici democrația, nici măcar o dictatură mai blândă. Riscul unui scenariu de tip Libia este real
0Puțini, în afară de un nucleu restrâns de susținători ideologici ai stângii radicale, vor deplânge ieșirea spectaculoasă din scenă a liderului venezuelean Nicolás Maduro sau sfârșitul unui regim represiv, ineficient și ostil, moștenit de la Hugo Chávez.
Timp de ani la rând, milioane de venezueleni au trăit sub povara acestui sistem. Oameni care au crezut în democrație și într-un viitor mai bun au încercat, fără succes, să schimbe direcția unei țări care ar fi trebuit să fie prosperă. Regimul Maduro a zdrobit sistematic aceste tentative. Acum, a fost înlăturat de o forță net superioară. Până aici, pentru mulți, vestea pare una bună.
Este legitim să sperăm că prăbușirea lui Maduro va deschide calea către libertate, pace și democrație în Venezuela. Nu este un scenariu imposibil. Însă întrebarea esențială este alta: cum va arăta această intervenție peste un an și ce consecințe va avea dincolo de granițele Venezuelei? se întreabă Daily Mail.
Reacția Moscovei, care a denunțat operațiunea drept un „act de agresiune armată”, a fost previzibilă și greu de luat în serios. Kremlinul a pierdut de mult autoritatea morală de a da lecții, după invazia Ucrainei, un stat suveran, în urmă cu aproape patru ani. Faptul că Rusia își pierde un aliat regional nu poate provoca prea multă simpatie.
Dar logica aceasta funcționează în ambele sensuri. De acum înainte, democrațiile occidentale care condamnă agresiunea rusă vor fi puse în fața unei realități incomode: Statele Unite, principalul pilon al ordinii democratice globale, au pătruns cu forța într-o capitală suverană și au preluat controlul asupra unui alt stat.
China a emis, la rândul ei, o condamnare de rutină. În același timp însă, Beijingul a urmărit cu atenție declarațiile lui Donald Trump de la Mar-a-Lago. Nu este exclus ca, într-o bună zi, justificările invocate pentru acțiunea din Caracas să fie reciclate, ironic, pentru a legitima propriile ambiții ale Chinei.
Aceasta este una dintre contradicțiile politicii internaționale de după 1945, când războiul de agresiune a fost, cel puțin teoretic, scos în afara legii.
La Mar-a-Lago au existat și alte întrebări incomode. Donald Trump și-a lăudat armata, dar propriilor săi susținători le-a promis în trecut sfârșitul „războaielor fără sfârșit” și o politică de tip „America First”. Este firesc ca aceștia să se întrebe cum se împacă aceste angajamente cu un atac armat asupra unui alt guvern și cu perspectiva administrării pe termen nedefinit a unei țări instabile, marcate de criminalitate, cu 30 de milioane de locuitori.
Puțini venezueleni îl vor plânge pe Maduro. Mulți îl consideră un dictator care a fraudat alegerile de anul trecut, iar diaspora venezueleană, de la Santiago până la Miami, îi celebrează căderea. Asta nu va împiedica însă extrema stângă internațională să deplângă dispariția unui regim pe care l-a prezentat ani la rând drept un „paradis socialist”.
Înlăturarea lui Maduro nu garantează nici democrația, nici măcar o dictatură mai blândă
Dar adversarii lui Maduro ar face bine să fie prudenți. Înlăturarea sa rapidă nu garantează nici democrația, nici măcar o dictatură mai blândă. Regimul a fost decapitat, dar structurile sale de forță rămân intacte și hotărâte să lupte pentru supraviețuire, notează Daily Mail.
Trump a fost clar: Venezuela nu va trece pașnic sub conducerea opozantului Edmundo González sau a Mariei Corina Machado, laureată a Premiului Nobel pentru Pace. Țara va fi administrată, temporar, de la distanță, de Statele Unite.
Soldații americani nu patrulează însă străzile Caracasului. Ei sunt „în așteptare”, după cum a spus Trump. Și este bine că sunt, într-o capitală inundată de arme, ambiții politice și carteluri de droguri care ar putea profita de vidul de putere.
Riscul unui scenariu de tip Libia
Riscul unui scenariu de tip Libia este real — un stat destabilizat după înlăturarea liderului, abandonat apoi haosului. Istoria arată că implicarea militară a SUA începe rareori ca un angajament pe termen lung, dar adesea sfârșește exact așa.
Trump ar putea descoperi curând că operațiunea pe care a declanșat-o îl împinge într-un conflict extern de durată — exact genul de aventură militară pe care a promis alegătorilor săi că o va evita.
Venezuela dispune de rezerve uriașe de petrol, dar și Irakul le avea. Iar intervenția americană din 2003 rămâne un exemplu clasic despre cât de dificil este să „predai” o țară propriilor cetățeni după o invazie.
Istoria arată că Statele Unite nu excelează în administrarea altor state. Argumentele invocate de Trump – traficul de droguri sau presupusele crime ale lui Maduro și ale soției sale – nu schimbă un fapt esențial: SUA au intervenit într-un stat suveran fără mandat ONU și fără a susține că ar fi fost atacate.
Iar regulile vechi rămân valabile. Este mult mai ușor să începi un conflict decât să-l închei și mult mai simplu să trimiți trupe într-o țară străină decât să le retragi.
Avertismentele istoriei sunt bine cunoscute. Orice ai începe, ar fi bine să știi și cum vei pune punct.