FOTO Locul în care moartea este „interzisă“, iar peisajele par desprinse din altă lume

După o încercare eşuată de a surprinde aurora boreală din extremitatea nordică a Norvegiei, fotograful Reuben Wu s-a încăpăţânat să se aventureze cât mai departe în căutarea spectacolului de lumini. Astfel a ajuns în insula Svalbard (ţărm rece), unde Wu a fost uimit de mediul ciudat pe care l-a descoperit.

„Ajuns acolo, Luminile Nordului au coborât pe locul doi ca prioritate. M-am resemnat cu gândul că poate nu îşi vor face apariţia, aşa că am vrut să descopăr cât mai mult din această insulă“, a spus fotograful citat de Wired.com. 

Aşa că a fotografiat cu patru camere diferite tot ce i s-a părut captivant, iar când a privit rezultatul simţea că are în faţă cărţi poştale de pe o altă lume. 

În 1920, Norvegia a obţinut control total asupra insulei Svalbard, aflată între Marea Barents şi Marea Groenlandei, la 1.300 de kilometri de Polul Nord. Insula arctică nu este un loc primitor, temperaturile medii variind între minus 41 de grade Celsius şi minus 16. Cea mai scăzută temperatură a fost înregistrată în martie 1986 (-46 de grade Celsius), iar cea mai ridicată a fost în iulie 1979 (21 de grade Celsius). 

În plus riscul permanent de a fi atacat de un urs polar transformă orice plimbare într-o experienţă ce implică multe arme. De altfel, studenţii de la universitatea de acolo învaţă în prima zi cum să împuşte urşi, potrivit BBC. „Ţinteşte spre piept, nu spre cap, care este mai uşor de ratat“, este sfatul pe care-l primesc studenţii. Iar dacă eşti neînarmat când întâlneşti un urs, atunci aruncă-ţi mănuşile în zăpadă, în speranţa că îi distragi astfel atenţia. Vânătoarea de urşi polari este strict interzisă, dar dacă cineva împuşcă unul în legitimă apărare, atunci are obligaţia de a-l anunţa pe guvernatorul Svalbard.

FOTO Shutterstock

Foto

Dar animalele sălbatice nu sunt singura grijă a localnicilor: condiţiile climatice dure din Svalbard au determinat o măsură extremă. În Longyearbyen, cel mai mare oraş al insulei, în care trăiestc 2.040 de locuitori, moartea este „interzisă“. Cei care se îmbolnăvesc grav sunt trimişi cu avionul sau cu vaporul într-o altă parte a Norvegiei, pentru a-şi încheia socotelile cu viaţa. Iar dacă se întâmplă ca cineva să aibă parte de o moarte neaşteptată, nu va fi îngropat în Longyearbyen.

De altfel, ultima înmormântare în cimitirul oraşului a avut loc în urmă cu 70 de ani, când a devenit clar că pământul îngheţat împiedică descompunerea organismelor. Cadavrele au fost atât de bine conservate, încât la sfârşitul anilor '90 oamenii de ştiinţă au recoltat ţesut de la o persoană care a decedat în 1918 şi au obţinut materialul genetic al virusului gripei spaniole ce a provocat moartea lui şi a altor 40 de milioane de oameni în acel an.