Cum să comunicăm cu Rusia: Occidentul trebuie să se adreseze cetăţenilor ruşi, nu elitei lui Putin

Pentru a vorbi cu ruşii, politicienii occidentali trebuie să înţeleagă mai întâi ce vor ruşii să audă de la ei. Întrebarea este: au ei cu adevărat ceva de spus ruşilor? De Vasili Gatov

pagini din dosarul dedicat războiului hibrid purtat de Rusia în Occident inclus în ediţia FP România nr 52 (aprilie/ mai 2016)

Pilonul de bază ar trebui să rămână ceea sublinia George Kennan: un containment low-cost. Nu trebuie să suprainvestim în îndiguire, fie ea politică, militară sau economică. La fel, o problemă importantă este modul în care reacţionezi. Desigur, liderii ruşi – şi Putin, în special – vor să fie auziţi, vor ca lumea să reacţioneze la mesajele lor. Putin are nevoie de reacţia occidentală, pe care o utilizează în politica şi în propaganda internă. Prin urmare, cu cât Vestul reacţionează mai puţin şi acordă mai puţină atenţie Rusiei, cu atât este mai probabil să determine Kremlinul cel puţin să negocieze.

Rusia lui Putin este reactivă. Politica sa, ideologia, totul este construit pe o contra-reacţie la ceva făcut sau spus de Occident. Este un joc vechi aici.

După cum ne învaţă istoria Războiului Rece, orice reacţie la propagandă ar trebui să fie mai degrabă una strategică, decât una tactică. În loc să facă jocul Moscovei, Occidentul are nevoie de o campanie de comunicare strategică fundamentată pe o agendă pozitivă adresată ruşilor, nu statului rus sau elitei ruse. Rusia a internalizat complexul unei „înfrângeri ilegitime” în Războiul Rece. Ceva care nu aparţine doar lui Putin, ci este un sentiment de masă. Rusia este o ţară bântuită de umilinţe ancestrale, de frici şi legende urbane. Vechile fantome încă afectează memoria colectivă rusă. Şi este foarte uşor pentru Putin să reactiveze aceste sentimente, niciodată pe deplin vindecate.

Mesajele şi mesagerii trebuie să răspundă preocupărilor şi intereselor oamenilor reali, nu comentatorilor de la RT. Dacă UE se simte în pericol pe fondul campaniilor media subversive din statele baltice, este mult mai important să determine Letonia şi Estonia să rezolve problemele non-cetăţenilor, decât să înceapă o campanie de contra-propagandă de tipul „Don’t trust Russian TV” orientată spre acelaşi grup.

Europa trebuie să transmită un mesaj foarte clar: Rusia nu poate tăia în bucăţi unitatea continentală, obiectivul integrării sau dorinţa de securitate mutuală şi dezvoltare economică. Orice stat membru sau asociat contează, iar presiunea exercitată asupra membrilor mici, cum ar fi Estonia sau Letonia, va fi considerată drept o provocare pentru UE în ansamblul său. Infiltrarea vorbitorilor de limba rusă în ţările baltice nu este o „operaţiune hibridă” împotriva unor state mici lipsite de apărare, ci un atac împotriva intereselor comune ale UE.

În ceea ce priveşte Rusia – şi pe vorbitorii de limbă rusă din Ucraina –, UE trebuie să dezvolte o agendă pozitivă consistentă: ruşii de rând nu sunt nişte extratereştri indezirabili, ci vecini care sunt bineveniţi să facă tranzacţii comerciale, să viziteze, să studieze sau să predea. Există multe modalităţi de a comunica cu ruşii fără a comunica neapărat cu guvernul rus.

Cu toate că revoluţia digitală a extins enorm arsenalul de instrumente şi platforme prin care poţi să ajungi la publicul-ţintă, un singur lucru a rămas neschimbat – natura umană. Toate tehnicile de propagandă şi contra-propagandă se bazează pe modul în care funcţionăm. Iar profesionişti civili şi militari cunosc în detaliu acest arsenal.

Când vrei să comunici cu celălalt trebuie să vorbeşti despre problemele care privesc cu adevărat publicul tău ţintă. Comunicatorul trebuie să aibă o bună înţelegere a problemelor culturale şi istorice care există între Rusia şi UE. Când Margaret Thatcher a sosit la Moscova, în 1987, unul dintre punctele de pe agenda sa a fost un interviu cu propagandiştii televiziunii sovietice, profesionişti versaţi ai războiului informaţional care pregătiseră o listă întreagă de întrebări „pentru a demonstra faţa urâtă a Regatului Unit şi pentru a demasca adversarul”. Doamna Thatcher nu numai că a stăpânit răspunsurile la întrebările „dificile”, dar a reuşit să împingă conversaţia în sfera marilor probleme ale URSS, inclusiv războiul din Afganistan, problemele economice, cenzura şi oprimarea opoziţiei. Nu doar că a excelat ca politician, dar a câştigat inimile publicului sovietic, care, chiar în urmă cu 27 de ani, o respecta şi aplauda. Concluzia este simplă: pentru a vorbi cu ruşii, politicienii occidentali trebuie să înţeleagă mai întâi ce vor ruşii să audă de la ei. Întrebarea este: au ei cu adevărat ceva de spus ruşilor?

Vasili Gatov este visiting fellow la Annenberg Center on Communication Leadership & Policy, Universitatea Southern California.

+ Arsenal informaţional
Avem RT (fostă Russia Today), Sputnik International şi noua Ria Novosti (MIA Rossiya Segodnya). Această brigadă este întărită de presa rusă din diaspora, un mix format din ziare de limbă rusă şi posturi de radio. Între 2007-2015, RT primea cel puţin 120 de milioane de dolari pe an, apogeul fiind atins în 2013-2014, când s-a ajuns la 400 de milioane pe an. Sputnik şi „noua” Ria Novosti primesc sub 200 de milioane de dolari pe an. Problema este că, deşi aceste bugete nu îţi taie repiraţia, ele sunt cheltuite cu sistem. O analiză formală a conţinutului pe care îl oferă aceste canale ne duce spre un singur scop: intimidarea destinatarului. Comunicarea nu are scopul de a „converti”, ci acela de a crea un haos în creierul său – o dezordine care discreditează noţiunea de adevăr.