Benjamin Netanyahu şi abordarea sa convingătoare „eu sau necunoscutul“
0Săptămâna trecută, Israel şi Gaza au fost în pragul unui război după o operaţiune israeliană care a dus la uciderea a 7 militari palestinieni. În replică, militarii au tras peste 400 de rachete şi mortiere într-un interval de 24 de ore. Avioanele israeliene au răspuns cu zeci de atacuri aeriene. Însă prim-ministrul israelian Netanyahu a sfidat presiunea publică de a risposta şi mai dur şi în schimb a acceptat un armistiţiu nepopular cu Hamasul.
Avigdor Lieberman, ministrul israelian al Apărării, a simţit o oportunitate. L-a acuzat pe Netanyahu că „cedează în faţa terorii” din Gaza şi şi-a dat demisia, lăsându-l pe prim-ministru cu o majoritate subţire, vulnerabil în faţa unor posibile alegeri anticipate, scrie The Atlantic.
În loc să intre în defensivă, Netanyahu a mers înainte. A păstrat ministerul Apărării pentru el însuşi, adăugându-l la volumul său de muncă modest: el mai îndeplineşte funcţiile de ministru de Externe şi sef al Guvernului. Netanyahu a invocat memoria anului 1992, când partidele de dreapta au răsturnat un Guvern conservator. Yitzhak Rabin a devenit la scurt timp prim-ministru şi a semnat Acordurile de la Oslo. Netanyahu şi-a îndemnat partenerii să nu facă aceeaşi „greşeală istorică”, altfel vor pune în pericol securitatea existenţială a Israelului şi presupusa conducere fragilă de dreapta. ( Partidul său Likud este la putere în Israel de mai bine de 20 de ani, dar se comportă ca şi cum ar fi în mod constant pe punctul de a fi înlăturat).
În câteva zile, criza a fost evitată. O coaliţie pe care nimeni nu o vrea prea mult va continua să meargă din inerţie pentru încă cel puţin câteva luni (alegerile ar trebui să aibă loc oricum în noiembrie anul viitor). Şi Lieberman a ajuns pe lista lungă a politicienilor israelieni care au avut de-a face cu „Bibi” şi au pierdut. În timpul războiului din Gaza din 2014, ministrul adjunct al Apărării, Danny Danon, l-a atacat pe Netanyahu, criticând politicile sale de securitate şi şi-a pierdut funcţia.
Dacă va rezista până în iulie, Netanyahu îl va depăşi pe David Ben-Gurion, fondatorul statului Israel, şi va deveni cel mai longeviv premier al ţării. A rezistat atât de mult timp nu pentru că ar fi adus prosperitate sau pentru că ar fi abordat problemele religioase şi culturale care îi însufleţeşte pe mulţi israelieni. În schimb, şi-a perfecţionat abordarea simplă, care-i atrage pe votanţi: Lumea este periculoasă şi eu sunt singurul politician care vă poate proteja. Netanyahu este fericit atunci când se ocupă de probleme de securitate sau privind arta guvernării; dacă e obligat să asiste la dezbaterea a diferite probleme interne în Knesset, forul legislativ israelian, camerele îl surprind adesea răsfoind o carte de istorie sau un cotidian.
Călătoriile sale în străinătate au crescut ca durată de cinci ori din 2014 încoace. Anul trecut, premierul israelian a petrecut peste opt săptămâni în afara Israelului. Donald Trump îl iubeşte. Lideri populişti din întreaga lume, din Ungaria, până în Brazilia şi Filipine, îl consideră un aliat. În octombrie, a zburat la Muscat pentru a se întâlni cu sultanul Omanului , ţară care nu are relaţii oficiale cu Israelul. Din 2009, ministerul Apărării, Armata, Mossadul şi Shin Bet-ul au avut fiecare câte trei lideri. Netanyahu a fost singura constantă.
În cei aproape 10 ani de când e prim-ministru ( exceptând cei trei ani din perioada 1990 când a mai fost premier), Netanyahu a rămas, de asemenea, liderul de necontestat al dreptei politice din Israel.
Dominaţia sa în afacerile de Stat (nominal, el este şi ministru al Sănătăţii) îi împiedică pe adversarii săi, ca Naftali Bennett, să capete putere. Bennett, şeful partidului naţionalist religios „Căminul Evreiesc”, a încercat să se folosească de criza recentă privind Gaza ca să devină ministru al Apărării, de mult timp un pas premergător funcţiei de premier. Naftali a renunţat la cererea sa, intimidat de prim-ministru.
Timp de mulţi ani, Netanyahu a blocat o lege pentru a eticheta Israelul ca statul-naţiune al poporului evreu, temându-se de consecinţele diplomatice, doar ca să o treacă anul acesta pentru a-şi consolida sprijinul de dreapta.
Dincolo de toate, problemele legale ale lui Netanyahu reprezintă o ameninţare ceva mai mare decât cele politice. Procurorul general analizează acuzaţii de corupţie în două dosare diferite şi alte investigaţii par să se complice.
Dar chiar şi aşa, e puţin probabil ca actualul premier israelian să aibă, la alegerile din 2019, contracandidaţi care să-l pună în dificultate. În ciuda problemelor legale, alegătorii care spun că ar vrea ca Netanyahu să fie înlocuit, menţionează că nu ştiu cu cine. Şi deşi decizia sa de a cădea la o înţelegere cu Hamasul nu a fost populară, a împiedicat un război.